* Dragoste // Emoții // Ficțiune *
Timpul poate vindeca, dar și răni. Asta a înțeles din secunda-n care viața, sau poate chiar ea însăși a decis să-și ia destinul în propriile mâini și să nu mai permită nimănui să îi dicteze viitorul.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Adevăratul curaj înseamnă să ştii ce ai de înfrunat şi cum să-l înfrunţi." – Timothy Dalton
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu reușesc să respir de emoții, atât de repede și puternic îmi bate inima. Este exact starea aceea lăuntrică de epuizare în care știi că o să te zbați la infinit, doar că nu și când, cum, sau de ce se va sfârși totul.
Dar, cu toate acestea sunt liniștită. Simplul gând că el va veni, îmi face inima să sară în sus de bucurie parcă, purtându-mă astfel înapoi în amintirile copilăriei mele fericite. Eu sunt din nou acea copilă fericită. Distanța parcursă de la mine de-acasă și până în locația întâlnirii noastre, prima din acest an, îmi face inima să se simtă tot mai mică în comparație cu imaginile fericite ale celor ce trec prin jurul meu pe stradă și știu. Această emoție nu e ceva normal, obișnuit pentru cineva ca mine. Și cumva, nu e nici ca și când aș putea controla asta.
Într-o fracțiune de secundă am realizat, însă, că nu mai pot păși. Emoțiile m-au secătuit de puteri, asta deși n-ar fi trebuit să simt așa ceva. Nu încă, nu acum și nu într-o astfel de manieră. Dar cine-i poate ordona unei inimi să nu mai bată? Ce poate împiedica o astfel de emoție nouă să intre în viața mea, a oricui, din simplul motiv că e prima oară ?
Nimeni!
Timidă, cu ochii mari și-aproape scoși din orbite, aștept și scanez continuu piața unde aveam să-l întâlnesc în sfârșit. Dar, nici soarele puternic nu m-ajută prea mult, nici aglomerația orășelului și nici bătăile rapide ale unei inimi pline de emoție, credință, iluzii și speranța că în sfârșit și-a găsit jumătatea. Eu mi-am găsit în sfârșit acea parte lipsă a sufletului meu, menită să mă facă a simți mai mult decât datoria de a fi fiică, nepoată, verișoară și mătușă.
Și brusc, l-am zărit. Sau, mai bine zis, el m-a zărit pe mine prima dată. Telefonul din buzunarul pantalonilor mei trei sferturi a început să vibreze, iar când l-am scos și-am văzut numele lui afișat pe ecran, un zâmbet imens mi-a cucerit buzele, iar eu m-am grăbit să răspund.
