* Dragoste // Emoții // Ficțiune *
Timpul poate vindeca, dar și răni. Asta a înțeles din secunda-n care viața, sau poate chiar ea însăși a decis să-și ia destinul în propriile mâini și să nu mai permită nimănui să îi dicteze viitorul.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Curajul înseamnă putere, iar puterea nu înseamnă neapărat bani"
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Încrederea reprezintă legătura sinceră dintre două persoane. Însă, atunci când aceasta lipsește, totul se năruie.
Viața m-a învățat să nu mai acord încredere absolută nimănui. Dar totuși, cumva mintea mea continuă să facă același lucru mereu. Deși în interiorul meu, adânc înrădăcinate, cicatricile dezamăgirilor mele încă mă rănesc.
O nouă zi ar trebui să însemne mai puțină durere și mai mult calm, pace și iubire. Însă, această regulă nu se aplică și în cazul meu. Și probabil nu se va aplica niciodată. Căci, deși am învățat să trăiesc astfel – fără speranță, bucurie și liniște – totuși e ceva în interiorul meu care mă face să cred în continuare. Să continui să sper la mai bine.
Agăț mânerul metalic al ibricului și torn conținutul maroniu în ceșcuța de pe blat privind pe fereastră în timp ce ascult cântul melodios al păsărelelor și zâmbesc. Acest lucru îmi amintește – fără să vreau – de România. De casa bunicilor, locul unde am copilărit, crescut și devenit adult.
Îmi scutur rapid capul în secunda-n care îmi amintesc cum am plecat de acasă plângând, fără nimic în buzunare și nici un ban în portofel, apoi merg la frigider și scot cutia cu laptele pe care-l torn cu grijă pentru a umple ceașca. Amestec conținutul, iau cafeaua cu mâna dreaptă și pășesc spre balcon, profitând de răcoarea unei noi dimineți în timp ce inspir adânc parfumul aromelor din mâna mea.
Imaginea delicată și aurie a răsăritului îmi răsfață simțurile și-mi fură un zâmbet sincer – ca de fiecare dată – , iar eu mă așez pe unul din fotoliile din dreapta. Mașinile aglomerează Bulevardul De Keyser – denumit în mod obișnuit Keyseriei – ca de obicei, însă această dimineață este totuși diferită.
Orașul Antwerpen, este diferit. Parfumul dimineții este distinct. Intersecția cu De Leien este variată, iar emoția gândului că el e aici, este alta. Eu mă simt diferit. Poate nu așa cum obișnuiam să fiu acasă, dar mă simt într-un mod în care nu am fost privită, observată și apreciată niciodată.
