* Dragoste // Emoții // Ficțiune *
Timpul poate vindeca, dar și răni. Asta a înțeles din secunda-n care viața, sau poate chiar ea însăși a decis să-și ia destinul în propriile mâini și să nu mai permită nimănui să îi dicteze viitorul.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Eu, ca şi Dumnezeu, nu joc la noroc şi nu cred în coincidenţe." – citat dintr-un film
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Și am continuat lupta cu acele amintiri, sfârșind prin a realiza destul de rapid esențialul. Eu nu sunt în brațele potrivite, la locul și-n momentul potrivit. Iar el, nici atât.
Mi-am privit deja întreg filmul vieții ca un spectator mut și neputincios prin prisma propriilor imagini din trecut, așa că aleg să nu mai fac asta. De data aceasta, eu voi fi cea care-și va manageria destinul și propriul drum în viață. Iar bărbatul care e lângă mine acum, nu face deloc parte din viitorul meu.
Conștientizând asta, mă-ndepărtez rapid de brațele ce sau încolăcit în juru-mi ca de o liană și fac doi pași în spate lipindu-mi rapid spatele de ceva dur. Ating cu mâna și realizez că acel „ceva" este șifonierul. Însă, nu reușesc deloc să-mi adun curajul spre a mă uita direct în acești ochi ca doi aștri, care cel mai sigur mă privesc destul de nedumeriți.
Și cum eu nu cred în a doua șansă, atunci n-ar avea deloc sens să mă implic în ceva ce știu că n-o să dureze. Nu sper să am parte de o a doua șansă la iubire și nu vreau să i-o ofer altcuiva, l-a fel de mult cum nu vreau nici ca ceilalți să-și facă speranțe deșarte în ceea ce mă privește. Așa că, confuză, însă destul de sigură pe ce am de făcut, m-aplec sub umbra propriei demnități pierdute și aleg să mă-ntorc către geamantanul ajuns destul de-aproape de patul din care m-am ridicat cu câteva ore în urmă.
Îl scot într-o tăcere absolută, aproape înspăimântătoare și-ncep să-ncerc a-i forța încheietoarea, chiar dacă hainele împrăștiate peste tot în interiorul lui mă fac să-mi pierd mințile de nervi. Dar brunetul din spatele meu nici așa nu se obosește să m-ajute, ba chiar stă ca o statuie acolo, în spatele meu, privindu-mă și-analizându-mă – cel mai sigur – ca pe-o nebună. Însă, cum eu am ales să nu mai dau nici doi bani pe părerile lumii și inclusiv ale sale, iată-mă forțându-mi mâinile spre a închide cât mai rapid fermoarul enervant ce nu pare a voi cu nici un chip să m-ajute.
