* Dragoste // Emoții // Ficțiune *
Timpul poate vindeca, dar și răni. Asta a înțeles din secunda-n care viața, sau poate chiar ea însăși a decis să-și ia destinul în propriile mâini și să nu mai permită nimănui să îi dicteze viitorul.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Pășesc în mod alert către ușile mobile ale ascensorului ce par a se închide și strig ca din gură de șarpe către cel, sau cea aflată în interior să le oprească. Ca-n secunda în care să mă văd rapid înăuntru, să expir ușurată, mulțumită și satisfăcută pe deplin de ajutorul pricinuitului.
— Vă mulțumesc enorm, domnule!
Exclam grăbită, observând picioarele interminabile și-acoperite de-o pereche de pantaloni negri, la dungă aparținătoare acestuia. Și astfel, descopăr că e un bărbat. Însă, când ochii mei analizatori, curioși și nedoritori de-o ceartă în aceste secunde urcă mai departe pe trupul parcă sculptat de însuși Boël, am parte de un prim șoc.
La naiba, el ce caută aici!?
Mă-ntreb grăbită, simțind cum toată saliva din gură mi-a dispărut cu rapiditate, ochii mei căprui rămânând blocați într-ai celui din fața mea. Și deși pot jura că liftul a început deja s-o ia din loc, totuși nu-mi pot muta cu nici un preț privirea din ochii lui la fel de celari cum mi-i amintesc.
— Desigur, Violette!
Zice vocea sa la fel de groasă cum mi-o amintesc – de la tutun, probabil – , provocându-mi pentru o primă dată, după mult timp, un zâmbet sincer și plin de mândrie. În sfârșit mi-a zis Violette și nu Anne, așa cum a spus-o... Gândesc, amintindu-mi rapid acea scenetă aproape penibilă dintre noi, de acum ceva vreme, din România și simt cum mă schimb rapid la față.
Pumnii mi se strâng involuntar în jurul taliei, iar sprâncenele mi se unesc într-o linie curbată, deloc atractivă în aceste secunde. Gândul că m-ar fi putut urmări exact ca acolo, forțându-mă să-l urăsc din ce în ce mai puternic.
— Tu?!?
Zic ca scoasă din minți, total absoribită de amintiri și proaspăt reaterizată în prezent. Ca înainte de a conștientiza unde mă aflu, să simt cum ascensorul ăsta idiot începe să se clatine ușor, semn că încă coboară spre parter, iar eu nu am rostit nimănui unde vreau să ajung.
Și astfel, senzația aceea de deja-vu pe care o simt de fiecare dată când urc în lift, mă lovește cu rapiditate. Pereții ascensorului par a mi se apropia din ce în ce mai mult, sufocându-mă. Aerul din interior începe a dispărea cu rapiditate, iar ochii mi se încețoșează la fel de rapid ca alergatul a doi gheparzi.
Încerc să împing zidurile care mă-nghit, uitând complet de compania de lângă mine, însă-i simt rapid degetele cuprinzându-mi spatele. Senzație ce nu face altceva decât să-mi amintească liniștea și calmul primite în acea noapte. Așa că renunț rapid la ideea de-a mai lupta și-mi simt picioarele devenind ca de gelatină.
