* Dragoste // Emoții // Ficțiune *
Timpul poate vindeca, dar și răni. Asta a înțeles din secunda-n care viața, sau poate chiar ea însăși a decis să-și ia destinul în propriile mâini și să nu mai permită nimănui să îi dicteze viitorul.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ni se oferă a doua șansă în fiecare zi din viața noastră. De obicei nu le luăm, dar ele sunt acolo pentru luare. - Andrew M. Greeley
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
O a doua șansă. Viața mi-a cerut mereu o a doua șansă în orice, așa că i-am dat-o. Oamenii și-au dorit a doua șansă pentru a rămâne în viața mea, iar eu le-am oferit-o ca o naivă ce credea că ei se vor schimba. Întâmplările și-au dorit a doua șansă pentru a-mi arăta că lucrurile stau diferit, așa că le-am oferit-o și lor, gândindu-mă că ceva se va schimba. Iubirea mi-a cerut ce-a de-a doua șansă și i-am dat-o și ei, având încredere că nu mă va dezamăgi din nou.
Însă, în această furtună de emoții, am descoperit că toți și toate minciunile lor au fost năvălite chiar înaintea ochilor mei fără milă. Crudul adevăr mi-a râs întotdeauna în plină față, de parcă știa că voi suferi. Așa că, la naiba cu toate! Nu voi mai gândi cu inima niciodată din nou. Voi redefini iubirea pentru mine și oameni, demonstrându-le tuturor că tot ceea ce avem nevoie pentru a fi liberi cu adevărat, este să ne schimbăm.
Nu apuc să las mâna ce ține telefonul să se liniștească pe piciorul drept și nici să-i spun șoferului mai mult decât destinația pentru următoarea proximitate de oră, căci acesta – telefonul – reîncepe a vibra într-un ritm alarmant. Exact ca cel al inimii mele care, speriată că n-o să știu ce să-i răspund apelantului, doar privesc oglinda retrovizoare a șoferului și mă gândesc la o soluție.
— Domnișoară, sunteți sigură că sunteți bine? aud în cele din urmă vocea groasă de la tutun – probabil – a șoferului și-nghit în sec.
Probabil mă strigă pentru o a doua oară chiar și el, de aceea mă și-ntreb de ce nu a renunțat în a o mai face. Dar alegând să consider asta doar un gând netrebnic exact ca miliardele de altele care au încercat să mă-mpiedice în a continua în viață, îmi scutur capul și înghit în sec.
— Da, sunt. Alo? zic iarăși, ducând telefonul la ureche și-l observ rapid cum mă ignoră văzându-și de șofat în continuare.
— Vio, unde ești? Ai întârziat două minute! spune vocea subțirică a singurei fete pe care am ajuns s-o îndrăgesc foarte tare în toți acești șapte ani, un zâmbet sincer și drăgălaș acaparându-mi repejor buzele.
