* Dragoste // Emoții // Ficțiune *
Timpul poate vindeca, dar și răni. Asta a înțeles din secunda-n care viața, sau poate chiar ea însăși a decis să-și ia destinul în propriile mâini și să nu mai permită nimănui să îi dicteze viitorul.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Pentru orice realizare, primul pas este curajul" – Goethe
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Șocul de a mă vedea într-o astfel de ipostază, se poate citi destul de evident pe chipul și în tăcerea lui. De ce spun asta? Ei bine, îl văd cum ne privește pe mine și Darren de parc-am fi doi extratereștri coborâți pe Terra pentru orice sursă de hrană, acest lucru alimentând cumva nevoia mea de răzbunare pe el.
Și chiar dacă știu și sunt conștientă că acest lucru nu mă va ajuta cu nimic, totuși nu pot evita să nu zâmbesc... Să mă simt în sfârșit... împlinită, cumva. De parcă răsplata bunătății întregii mele vieți, a venit în sfârșit. Un sentiment atât de profund de liniște, încât mi se pare incredibil că eu trăiesc asta.
Brusc însă, întreaga liniște dintre noi este spartă din nou de vocile mulțumii gălăgioase ce ne-nconjoară pe toți trei. Ca prin acestea, să-l pot zări venind în pași rapizi către noi chiar pe unchiul meu.
Firar să fie! Acum chiar se va isca un scandal!
Dar oricâtă nedumerire aș fi citit în ochii lui într-un context diferit, iată cum pot citi acum mândria risipită printre zâmbetele drăgălașe cu care m-a obișnuit și bucuria de a fi alături de mine și nepotul său. Așa că, forțându-mi un zâmbet mincinos cum doar eu știu să folosesc de ceva vreme și despre care nimeni nu știe nimic, îmi forțez rapid pașii să se îndepărteze de cei doi idioți din viața mea, alegând să mi-i îndrept către Danny.
— Unchiule, credeam că ne aștepți afară! zic pe repede înainte ca un papagal prost ce nu înțelege când trebuie să tacă, sau ce spună, iar el îmi zâmbește.
Mâna lui se așează – binecuvântându-mi fiecare respirație – pe umărul meu, ochii săi luminându-mi sufletul exact ca bradul din ziua de crăciun atunci când încă eram un copil. Și ce copilărie frumoasă credeam să am neștiind nimic. Eram atât de naivă, credulă, simplă și mulțumită de tot. Așa de mândră de mine și familia mea, că nu-mi păsa de nimeni și nimic. Asta până ce, un simplu telefon a reușit să schimbe totul.
