* Dragoste // Emoții // Ficțiune *
Timpul poate vindeca, dar și răni. Asta a înțeles din secunda-n care viața, sau poate chiar ea însăși a decis să-și ia destinul în propriile mâini și să nu mai permită nimănui să îi dicteze viitorul.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Care e casa mea de fapt?"
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Numele mi s-a auzit strigat, așa că am agățat geanta micuță pe care am luat-o cu mine și-am început să scot din ea toate amintirile cu el, luate de acasă. Știam că voi pleca, dar am sperat și crezut că n-o să mă doară s-o fac. Nu, atâta timp cât el încă e cu mine.
Așa că am desfăcut fermoarul genții în drum spre avionul ce m-aștepta să urc la bordu-i, permițând vântului să fluture toate amintirile din ea. Știam că n-o să fiu eu dacă nu-l las să zboare. Am înțeles că avându-l și ținându-l legat de mine, n-o să reușesc niciodată să-l fac să plece din viața mea.
Și am urcat. Ca-n clipa în care picioarele mele s-atingă podeaua aeronavei, să simt cum libertatea mea reâncepe să capete sens din nou. Și cum în secunda în care avionul a luat-o din loc, să simt ca și cum plecarea mea chiar este unul din cele mai bune lucruri pe care le fac. Așa că mi-am zâmbit încurajator și mi-am strâns pumnii în jurul centurii strâns legate în jurul meu, știind că în doar câteva ore voi fi acasă.
Dar, oare care e casa mea de fapt?
Acum zbor. Sunt doar eu, cerul senin, norii pufoși precum gogoșile delicioase ale mamei și infinitul. Dar, cu toată fericirea adusă de acesta și bucuria imensă oferită de libertatea recăpătată, totuși simt un gol imens în suflet. E ca un hău gigant de care știu că n-o să scap vreodată. Mă voi adânci atât de mult și repede, încât simpla tentativă de a striga după ajutor va rămâne la nivelul de încercare.
Voi eșua și nu vreau asta!
Respir obosită, dar nu e de ajuns. Tot simt ca și când gălăgia provocată de amintiri, mă va ucide lent și sigur. Pleoapele mi se dezlipesc, iar eu încerc să m-agăț din nou de priveliștea liniștită de dincolo de fereastra micuță a avionului și-apoi de oamenii concentrați pe... Dumnezeu Știe ce, din acesta. Și-i văd pe toți.
