* Dragoste // Emoții // Ficțiune *
Timpul poate vindeca, dar și răni. Asta a înțeles din secunda-n care viața, sau poate chiar ea însăși a decis să-și ia destinul în propriile mâini și să nu mai permită nimănui să îi dicteze viitorul.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„O greșeală nu vine niciodată de una singură, ci însoțită de o armată de alte greșeli"
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Un zâmbet tâmp mi-a acaparat atunci buzele, inima mea începând a bate cu putere în pieptul firav, asta în timp ce toate amintirile cu el mi-au lovit memoria de parcă aș fi încă pe același teren de baschet și mingea ar zbura din nou spre mine.
Și nu am înțeles de ce bărbatul acesta mă privește așa, însă mi-am amintit toate lucrurile frumoase pe care obișnuiam să le facem împreună. De la cele mai nebunești idei, până la a ne ține partea unul altuia, deși nu avem nici o legătură de sânge. Și de la cele mai mici capcane întinse spre a mă distruge și denigra înaintea lor, până l-a clipele în care brațele lui s-au transformat în refugiul unei puștoaice cu o imensă nevoie de iubire.
Aceeași ochi albaștri perfecți, exact ca ai idiotului de mai devreme, acum mă privesc cu căldură. Aceleași amintiri frumoase, unindu-ne per eternitate. Același zâmbet familial de care mi-era dor și acum e ascuns din nou sub umbra aceleiași figuri furibunde, menite să mă amenințe exact ca pe vremuri:„ fie faci cum spun, fie te atârn cu capul în jos de acel copac și nimeni n-o să vină să te salveze!"
Dar, eu știam mereu că e doar o amenințare.Unchiul meu preferat, nu e în stare de așa ceva!
— Sărut mâna, unchiule! exclam cu același zâmbet plin de inocență, căldură și iubire pe care le simt pentru el.
Bărbatul care, cu doar un „Ia-ți mâinile jegoase de pe fiica mea! " a reușit să mă câștige pentru totdeauna. Același bărbat minunat care nu doar că mi-a protejat spatele la nevoie, dar mi-a fost și singurul sprijin pe întreaga durată a timpului petrecut în România, departe de... casă.
Analizându-l în tăcere, observ acum că e ceva diferit l-a acest bărbat. Tinerețea lui a dispărut ca prin magie, însă nu și voința de a oferi ajutorul oricui aflat în nevoie. Mâinile sale, cândva fine, dar muncite, astăzi sunt aspre și-mbătrânite. În timp ce ochii albaștri ca ai unui cer perfect senin, acum descriu la perfecție trecerea anilor petrecuți departe unul de celălalt prin ridurile evidente ce-i înconjoară.
