Definind Iubirea

Prolog

* Prezent, statul Georgia, SUA *

„Încrederea poate fi oarbă, dar niciodată surdomută." – Violette

         Dacă ar trebui să ofer o definiție suferinței de orice fel, oare care ar fi cel mai potrivit mod de a o descrie? Cu lacrimile brăzdându-mi chipul palid, pumnii strânși, căzută la podea și privirea-ndreptată spre aceasta, încerc să liniștesc cumva bătăile accelerate ale unei inimi sfărâmate, călcate-n picioare de o durere uriașă pentru mine în aceste clipe. Îmi vine să mă bat singură, să distrug totul în calea mea și pentru ce? Pentru o încredere mincinoasă, o iubire neîmpărtășită, călcată-n picioare și distrusă până-n cele mai ascunse locuri?

         Abia dacă reușesc să-mi ridic privirea din podeaua udată de lacrimile reci la auzul cuvintelor lui  ce mi se repetă papagalicește în timpane exact ca o melodie proastă pusă pe repeat care e capabilă să mă distrugă, promițându-mi, promițându-i că n-o să mă las învinsă de aceasta. Eu sunt puternică, pot și am încredere că voi reuși să uit. Dar nu voi ierta și n-o să trec niciodată peste această dezamăgire.

           Promit!

           În clipa-n care m-a distrus, n-am mai putut respira. Era de parcă tot aerul s-a încăpățânat să mă ajute s-o fac, demonstrându-mi astfel parcă faptul că orice aș face, orice ar face el, nimeni și nimic nu mă poate ajuta. Deci, cel mai bine pentru mine ar fi să dispar. Și atunci, cea mai puternică, violentă și crudă idee mi-a străbătut mintea în timp ce ochii mei triști au rămas șocați privind plecarea lui  de parc-ar fi așteptat, ca și când eu aș fi așteptat încă să-l văd întorcându-se spre mine pentru a-mi spune că totul a fost o minciună. Un test menit să ne aducă împreună, o forță care avea să ne unifice definitiv.

           Dar din păcate, nu a fost deloc să fie așa!

            Am avut încredere oarbă într-o astfel de persoană, dorindu-mi ca tot ceea ce nu primisem înainte de el, să primesc o dată cu nașterea acelui sentiment. Și el ce-a făcut? Doar a stat și m-a privit în ochi, mințindu-mă de fiecare dată doar pentru ca în clipa despărțirii să facă același lucru. Să-mi transmită prin gesturile, mimica și imaginea lui neutră nu doar faptul că nu mă merită, ci și acela că eu nu merit pe cineva ca el.

           Nu am crescut cu basme, povești sau ideologii așa cum a crezut el. Am fost mereu puternică, deoarece mediul în care m-am dezvoltat a fost de așa natură încât m-a întărit mai mult și m-a convins de fiecare dată că încrederea în oameni poate fi de cele mai multe ori o greșeală. Așa că, deși știam asta, totuși el mi-a demonstrat din nou că ceea ce cunoșteam deja este o realitate și nu un vis. Dar am crescut observând, privind și-nvățând din greșelile celorlalți. Niciodată dintr-ale mele, alegând din greșelile lor ce să fac și ce să nu la rândul meu.

           Și astfel am descoperit eu dragostea. Am început cu ei și am sfârșit prost, cu el. Bărbatul care mi-a arătat o altă față a lumii, decât cea pe care o cunoscusem deja. Cel ce mi-a demonstrat că iubirea învățată de la familie și persoanele apropiate de aceasta, este nu doar inegalabilă și de neatins, cât și indestructibilă. Mai ales că el însuși a avut grijă să-mi inducă în minte ideea că nu-mi va oferi nicicodată nici măcar jumătate din iubirea lor. Pentru că m-a făcut să pierd totul, deși nu am avut niciodată nimic. 

            Ori de câte ori ne vedeam, simțeam de parcă ating cerul cu palmele. Și era așa de bine, frumos și liniștit, încât tot restul părea doar un coșmar trăit zilnic. Eu eram într-un vis frumos, perfect, sau dus aproape de perfecțiune, iar el era lumea mea. Universul meu tacit, tactil, simplu și plin de căldură. Tot ceea ce și-ar fi putut dori cineva îndrăgostit așa de tare, cum eram eu.

           Datorită unei astfel de iubiri profunde, aproape că uitasem cum e să respiri și trăiești în realitatea celorlalți care era de fapt și a noastră. Doar că noi doi aveam s-o creionăm, desenăm și perfecționăm după bunul nostru plac. Dar, când a sosit finalul, totul s-a prăbușit. Cărțile castelului nostru perfect au atins masa de joc, iar eu m-am văzut singură sub ruinele perfecțiunii imaginate pentru atât de mult timp.

             Nu a avut curajul să-mi spună că s-a terminat decât atunci când l-am prins practic cu minciuna. Ce fel de om face asta? Ce persoană poate fi atât de crudă cu altcineva, doar pentru a-și satfisface propriile plăceri? Să vă zic eu? EL. De ce? probabil vă întrebați. Ei bine, deoarece nu doar că nu are idee despre ce e dragostea, dar m-a amăgit pe mine vreme de mult timp cu promisiuni, speranțe și inducerea ideii că el deține definiția iubirii. Așa că l-am crezut și-am crezut în cuvintele lui, mai mult decât în propriile mele intuiții. Și astfel, am ajuns eu să simt cel mai mare regret posibil. 

             Încrederea poate fi oarbă, dar niciodată surdomută!