* Dragoste // Emoții // Ficțiune *
Timpul poate vindeca, dar și răni. Asta a înțeles din secunda-n care viața, sau poate chiar ea însăși a decis să-și ia destinul în propriile mâini și să nu mai permită nimănui să îi dicteze viitorul.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Când încrederea s-a dus, înseamnă că nu a mai rămas nimic"
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Când încrederea s-a dus, înseamnă că nu a mai rămas nimic. Nimic din ceea ce însemna iubire. Nimic din ce era curajul. Nimic din ce-nsemna forța de a continua, ori puterea de a rămâne. Și pleci. Drumul tău se schimbă, iar destinul îți arată cât de vulnerabil ești încă.
Cauți disperat o cale să definești ceea ce simți, dar te lovești puternic de un zid invizibil și de neclintit care te oprește cu orice preț să descoperi adevărul. Așa că singura ta șansă la o viață normală, obișnuită – poate – este plecarea, sau retragerea. Depinde cum vrei tu s-o numești.
Privindu-mi noua reflexie din oglinda de la hotel, am înghițit în sec. Amintirea sosirii mele acasă m-a zdruncinat teribil, iar reîntâlnirea mamei a fost un șoc prea mare. Chiar și pentru mine. Cea care a plecat surprinsă total de propriul tată, acum avea să-ntâlnească același comportament rece, distant și dur din partea propriei mame.
Îmi închid ochii rugându-mă la toți sfinții să uit, iert și putea trece peste acest eveniment, dar tot ce reușesc să fac în schimb este să revăd și retrăiesc acea clipă. Lacrimile au alunecat din nou, la fel de reci pe obrajii mei, iar eu nu am putut să le opresc. Am încercat să rezist tentației de a fi slabă, dar cred că prin simpla alegere a reîntoarcerii în țară mi-am arătat singură că nu merită... Că poate, eu sunt cea care nu merit osteneala.
Iluzia durerii șterse a cărei lipsă de prezență m-a forțat să vreau vindecarea, m-a marcat mai puternic decât aș fi crezut. Asta pe când încrederea că poate se va schimba ceva după plecarea mea, a fost nimicită iarăși de aceeași întrebare fără sens: „de ce?" . Așa că acum, privindu-mă în oglinda rece și fără viață din fața mea, întreb: de ce? De ce sunt eu mereu cea care suferă? De ce nu-i pasă nimănui de mine? De ce toți se prefac că-mi sunt alături, când de fapt așteaptă momentul oportun să mă înjunghie pe la spate?
Nu știu. Dar, pot să-mi imaginez că poate, așa e firea umană. Vrea doar să distrugă totul și pe oricine.
Secundele se transformă în minute, minutele în ore, iar orele parcă trec cu viteza luminii. Și astfel, mă trezesc în aceeași poziție, înaintea aceleeași oglinzi reci, nepăsătoare care mă anunță de eșecul meu. Dar eu sunt puternică. Am trecut peste multe până să ajung aici, deci n-o să mă las învinsă. Iar. Astfel, îmi ridic iarăși mâna și mi-o trec peste dârele umezi ale lacrimilor vărsate de ochii mei ciocolatii și-nghit în sec.
