* Dragoste // Emoții // Ficțiune *
Timpul poate vindeca, dar și răni. Asta a înțeles din secunda-n care viața, sau poate chiar ea însăși a decis să-și ia destinul în propriile mâini și să nu mai permită nimănui să îi dicteze viitorul.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Biletul către o lume mai bună"
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Liniștea dintre mine și el este aproape mormântală, deși-i simt fiecare privire pătrunzându-mă până-n măduva oaselor. Și deși ne privim apoi, nici unul nu are curajul să rostească ceva, sau chiar să respire. E de parcă am aduna în trupurile noastre tot ogixenul din cameră, făcându-ne stăpâni peste el și nedorindu-ne să-l împărțim cu nimeni.
Inspir și expir, sau am murit? Visez, sau trăiesc acest moment? Sunt aici, sau totul e doar în mintea mea? El chiar stă în fața mea, sau e doar reflexia imaginii lui din lift? mă-ntreb ca o nebună. Nu știu. Tot ce știu și știu cu siguranță, este că palpitațiile oferite de bătăile disperate parcă ale inimii mele, sunt din cele mai mari și dese. De parcă m-aș izbi constant de ceva. Ca și când ar vrea să-mi iasă din piept cu orice preț. Asemeni unui infarct ce-și va face simțită prezența într-un viitor apropiat.
Confuză, neștiind exact ce să simt, îmi ridic încet mâna ducând-o către piept pentru a mă asigura că sunt aici. Și atunci pot simți cum aceasta aproape că-mi bate în palmă. Așa că-mi dau rapid două palme mintal și încep să resimt saliva în gură, semn că o să reîncep să dețin controlul propriului corp. Îmi dreg vocea de cântăreață, îmi cobor privirea – rușinată –, apoi mi-o ridic din nou către bărbatul care e tot numai un zâmbet idiot, din fața mea.
— Doar nu o să-ți acord ție acest interviu de angajare. Nu?
Întreb în cele din urmă, zâmbetul lui menținându-se încă pe întreaga-i față. Și deși trebuie să recunosc că aproape reușisem să-i anticipez fiecare gând înainte, acum mă simt de parcă nu o să am nici o șansă întru aceasta. Și-mi simt pumnii micuți strângându-se în jurul trupului, în timp ce-aud în timpane cum mintea mea a început deja să rostească fiecare rugăciune știută și chiar inventată pe moment pentru ca acest lucru să nu se adeverească.
