Iubire Periculoasă I. Obsesie (Versiunea Nouă)

11. Dulce Gelozie (1)

Partea I

Am intrat în casă gâfâind, încercând să îmi descâlcesc căștile și să ajung cât mai repede în bucătărie, unde să îmi bag capul sub jetul de apă de la chiuvetă. Eram transpirată până și pe cap, nu îmi alesesem bine ținuta pentru temperatura de afară, dar nu asta era problema mea principală acum.

M‑am stropit cu apă rece pe față, în timp ce mă gândeam în continuare la scena de pe trecere.

Dacă ar fi fost orice altă mașină, aș fi uitat deja incidentul, dar fusese aceea. Nu îi aflasem numărul atunci, mă ghidam doar după marcă și culoare, dar care erau șansele? Apucasem totuși să văd numărul acum și știam după ce să mă uit data viitoare.

Data viitoare?

Dumnezeule, începeam să o iau razna. Cine și de ce m‑ar urmări pe mine?

Asta mi‑a amintit de Harris și ce făcuse după ce îi spusesem că mă simțisem urmărită. Îl sunase pe Ty și îi ceruse să afle numărul mașinii. Nu îmi mai spusese niciodată dacă îl aflase, iar eu uitasem complet de asta, tratasem incidentul ca pe o simplă coincidență.

Nici acum nu ar fi fost aproape să mă calce dacă eu nu aș fi traversat fără să mă asigur, nu era ca și cum se urcase pe trotuar după mine.

Mi‑am scuturat capul, încercând să nu devin iar paranoică, precum fusesem atunci. Range Rover era un brand foarte celebru acum, foarte mulți oameni aveau mașina asta, poate era un semn că eu nu trebuie să îmi cumpăr vreodată așa ceva.

Tata a intrat în bucătărie, reușind să mă distragă.

Urma să plecăm în jumătate de oră și, în ciuda tensiunii ce avea să urmeze cu familia lui, eram entuziasmată să ies din casă. Alergatul fusese o idee briliantă din mai multe puncte de vedere, nu doar pentru a redobândi ceva din corpul de altă dată. Mă simțeam mult mai bine, amețeala aia bolnăvicioasă dispăruse și parcă nu mă mai simțeam așa de otrăvită. Renunțasem complet la mișcare când începusem să mă droghez, iar asta părea să fie cel mai bun medicament până acum. Mi‑am pus în plan să alerg în fiecare zi de acum încolo și să găsesc cel mai apropiat parc din cartier.

Am făcut un duș rapid și m‑am îmbrăcat cu cele mai subțiri haine pe care le‑am găsit în dulap, pentru că afară era aproape caniculă. Nu am mai găsit nicio afurisită de pereche de pantaloni scurți, toate erau în coșul de rufe. În fundul dulapului, am dat peste o fustă scurtă de blugi, neagră, pe care nu o mai purtasem de vreo doi ani. Era ori asta, ori pantaloni. Urma să fim în centrul orașului, sub soarele arzător, să cărăm borcane de miere și Dumnezeu mai știa ce. Cu toate riscurile posibile, fusta era opțiunea.

Am asortat‑o cu un maiou simplu alb și părul mi l‑am prins într‑o coadă de cal. Era prea cald pentru fond de ten, dar iar aveam cearcăne, așa că nu m‑am putut abține să nu le acopăr cu puțin machiaj, deși m‑am rezumat doar la o coadă de tuș negru și puțin rimel. Anticearcănul era necesitatea. Am rămas la veșnicii mei teniși, pentru că nu aveam nicio pereche de sandale aduse aici.

Tata nu mi‑a dat pace până când nu am mâncat restul de omletă, apoi am plecat împreună spre centru. Mi se reinstala stresul, pentru că nu aveam habar cum urma să decurgă ziua asta.

Chiar dacă mai erau vreo două săptămâni până la eveniment, pregătirile erau în toi. Avea să fie mai amplu decât îmi imaginasem eu, nu erau doar niște standuri cu mâncare, ci ditamai bâlciul, cu multe puncte de distracție. În mijloc era o grămadă imensă de metal, camioane și zeci de muncitori ce păreau să pună pe picioare o roată ferris.