Iubire Periculoasă I. Obsesie (Versiunea Nouă)

19. O Șansă Reală (2)

Luni era cea mai nenorocită zi. Nu pentru că era prima din săptămână, ci pentru că aveam cele mai multe cursuri împreună. Tocmai acum era prezent în fiecare zi și nu mai chiulea deloc. Mă pregăteam psihic pentru ora de psihologie, unde eram parteneri de proiect. Săptămâna trecută luase el păpușa aia și promisese că se va ocupa de ea, nu știam exact ce însemna asta, dar eram fericită că scăpasem de ciudățenia aia urlătoare, chiar dacă probabil urma să luăm amândoi cele mai mici note. Astăzi trebuia predată profesoarei, urma să stăm iar foarte mult unul lângă altul și mă rugam să îi rezist, deși nu mai aveam aceeași putere.

M‑am așezat pe scaun și am izbit cartea de istorie de bancă. Nu s‑au mai întors atât de multe priviri spre mine. Săptămâna trecută fusese chin pur, dar acum începeau să se plictisească, devenea clar că eu și Harris o terminaserăm. Terminasem... orice fusese vreodată între noi.

Multă atracție sexuală, secrete și toxicitate. Mi‑am răspuns singură cu amărăciune. Asta fusese.

Încercam să fiu atentă la profesor, care se străduia să ne explice ideea principală din „Mein Kampf".

Am început să mă simt îngrozitor de rău. Toată clasa s‑a încețoșat și senzația aia îngrozitoare de frig s‑a întors.

Am scrâșnit din dinți și mi‑am presat vârful degetelor pe frunte.

Nu acum! Fir‑ar să fie, nu acum!

Nu mâncasem suficient azi‑dimineață, ieșisem să alerg și întârziasem.

Am blestemat în gând fiecare doză de drog pe care o luasem vreodată.

— Domnule, pot să merg până la baie? m‑am auzit vorbind, fără să mă gândesc măcar la asta.

Profesorul s‑a oprit, îndreptându‑și nedumerit atenția spre mine.

— Sigur! Vă simțiți bine, domnișoară Wrise?

S‑a uitat speriat la mine. Îmi simțeam fața transpirată, deci clar nu arătam prea bine.

— Da! am spus repede, ridicându‑mă din bancă și încercând să ies cât mai repede din clasă. Dar nu era o idee prea bună, amețeala m‑a dezechilibrat de câteva ori, atrăgându‑le atenția colegilor mei și așa destul de interesați de persoana mea.

Cu greu am reușit să ies întreagă din clasă fără să fac vreun contact cu podeaua. Am inspirat adânc când am închis ușa în urma mea.

M‑am rezemat de perete și m‑am luptat să opresc vâjâitul din urechi, nu era real, dar puteam să jur că îmi rănea timpanele.

Eram la etajul unu și am încercat să îmi amintesc în ce dracului direcție era baia.

Am pășit ușor, proptindu‑mă în perete, ca să nu cad. Picioarele îmi cedau și imaginile din jur se blurau tot mai tare.

Blestemat fii, Harris, și ziua în care m‑ai drogat.

Aveam medicamentele în ghiozdan, dar mi se părea imposibil să ajung acum până la vestiarul meu.

— Măi, măi, ce avem noi aici? O păsărică rănită?

M‑am oprit și am întors capul, dar nu vedeam nimic. Pentru un moment, am crezut că aveam halucinații, vocea nu fusese reală, dar apoi i‑am simțit prezența.

Am strâns din dinți și m‑am frecat la ochi să îmi recapăt nenorocita de vedere. Mă ustura gâtul, transpiram, apoi îmi era brusc frig, treceam de la o stare la alta periculos de repede.