Iubire Periculoasă I. Obsesie (Versiunea Nouă)

14. Proiecte Familiale (2)

Partea II

Ora de spaniolă era cea mai relaxantă din ziua asta. Poate pentru că era ultima, dar și pentru că îmi plăcea materia asta. Toată ziua m‑am concentrat la cursuri și am fost activă, dar nu pentru că voiam neapărat să fac și un pas cu dreptul la școală după ce am pășit doar cu stângul. Concentrându‑mă la oră, uitam oarecum de cel care îmi posedase deja o mare parte din minte. Să nu mă gândesc la Harris era mai greu decât aș fi crezut.

De fiecare dată când reușeam să uit de el, apărea imediat în mintea mea, ca un bec puternic ce se aprindea în întuneric, după ce reușeai să adormi.

Parcă aș avea o pancartă reflectorizantă în fața ochilor, în permanență, pe care scria:

Gândește‑te la el!

Telefonul mi‑a vibrat în buzunar. L‑am scos pe sub bancă, încercând să nu atrag atenția profesorului.

Era un mesaj de la „becul" sâcâitor.

HARRIS:

Ce face bebelușul meu?

Scria pe ecran și eu am scrâșnit din dinți, lovind geanta, unde se afla păpușa gălăgioasă. Mi‑a făcut ziua un calvar. Am început să mormăi și i‑am scris înapoi:

EU:

Seamănă cu tine; mă scoate din minți!!!

Nu pot să cred că m‑ai lăsat singură cu ciudățenia asta urlătoare, pentru curva ta roșcată.

HARRIS:

Ăsta nu seamănă cu mine, așteaptă‑l pe cel real.

Și ești cumva geloasă, iubito?

Scuze, dar chiar nu mă pot abține, trebuie s‑o am pe roșcata asta!

Mesajul lui m‑a lăsat perplexă de nervi.

Normal că trebuia să o aibă. Trebuia să aibă pe toată lumea. Inclusiv pe mine.

Am început iar să bombăn și mi‑am îndesat telefonul în buzunar, fără să îi răspund. O voce în capul meu îmi tot spunea să stau departe de băiatul ăsta, pentru că nu era ceea ce părea și totul era un joc pentru el, un joc care mie o să îmi aducă probleme și suferință, însă nu reușeam să o ascult.

Am ajuns acasă cu Kristen și Candice. Plănuisem să ne petrecem ziua asta împreună, nu doar cu motivul relaxării, ci pentru a ne ajuta una pe cealaltă cu păpușile urlătoare. Aveam să mă interesez serios în legătură cu acest proiect, să aflu ce inteligent inventase așa ceva și dacă nu cumva era profesoara aia care voia să râdă de noi.

Îndată ce Kristen a făcut dreapta pe strada mea, toată starea nasoală din ziua asta a trecut de limita suportabilității mele.

M‑am lipit de fereastră să mă asigur că ceea ce vedeam era chiar în fața casei noastre și nu la alt vecin.

Era la noi. O mașină de poliție era parcată pe alee, în spatele mașinii tatei.

Kristen privea la fel de șocată ca și mine, a oprit în stradă, iar eu am smucit imediat portiera.

— Te putem aștepta aici, dacă vrei. Sau putem să plecăm dacă nu e un moment bun, a propus Kristen, reținută.

Am înghițit în sec, încercând să nu îmi imaginez încă cele mai oribile scenarii, o mașină de poliție nu avea ce să caute la noi acasă. Poate tata își făcuse prieteni noi – sau se întâlnise cu cei vechi – și îl vizitaseră.