ANDI

"Să nu mă uiți! Al tău, Andi."

9 Iunie 2007. Înmormântarea lui Andi.
Ela:Să nu îți fie frică Andi. Să nu îti frică!
Margareta:Andi al meu frumos. De ce ai plecat atât de repede.
Rodica(sora lui Andi):Frătiorul meu. Ela draga mea nu mai plânge.
Andi fiind cavaler în Ordinea Cavalerilor Templieri, camarazii lui l-a condus pe ultimul drum. Au fost la înmormântare familia mea si a lui, colegii noștri de actorie, și Lavinia. Am vrut să-l ducem și la Teatrul Național doar că Ion Caramitru, fiind director pe atunci, n-a putut să facă acest lucru. L-am implorat cu cerul și pământul dar degeaba. Nu putea. Mi-a urat doar Condoleanțe. A avut loc o slujbă Romano-Catolică în Catedrala unde ne-am cununat religios. Apoi trupul lui Andi a fost dus la Cimitirul Bellu, acolo unde va dormi pe veci. A sosit clipa să mă despart de el pentru totdeauna. Margareta mă tinea în brațe ca să nu leșin cu toate că și ea era terminată, tata, Radu și Mama Ana în spatele nostru. L-au băgat în groapă și au început să astupe mormântul. Am plâns foarte tare. La fel și Margareta. Până când aud un strigăt a unei fete obsedate de Andi. Știți cum sunt femeile.
"Iubirea mea! Lăsaţi-mă să-l sărut pe gură!".
Am simțit că totul se învârte în jurul meu. Am simțit că nu mai pot trăi pe această lume.
După o lună de la cele întâmplate, o asteptam pe Rodica să vină sa-i dau cheile de la apartament. Vroiam să mă întorc înapoi la Palatul Elisabeta, la tata. Deodată am crezut că a venit Rodica dar era defapt Margareta cu Iana care avea 1 an și 3 luni.
Ela:Am crezut că e Rodica.
Margareta:O aștepți pe Rodica?
Ela:Da. Vreau să-i dau cheile de la apartament. Mă întorc la Palat. Iana. Ce faci draga mea?
Dar nu se uită la mine. Își dă drumul din mâna mamei ei și începe să umble prin casă. Pesemne că vrea să-l caute pe Andi. Când a văzut că nu e a realizat că el a murit și a început să plângă. Draga de ea.
Margareta:Mami. Nu mai plânge scumpa mea. Mă duc la mașină. Te astept.
Ela:Da.
Îmi pregătesc barajele și deodată găsesc o foaie. Era un fragment din poezia lui Eminescu "Oh mamă..."
"Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simți-o-voi odată umbrind mormântul meu...
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu"
Și în josul paginii scria așa "Să nu mă uiți! Al tău, Andi."
A venit Rodica, i-am dat cheile și am plecat la palat cu inima rănită și în lăcrimat.