Și ne trădăm

Abisul din suferință-3

❦ Melissa Martinez ❦
Nu văd nimic din vina unui material aspru care îmi înțeapă ochii somnoroși. Aerul e putred și dens, iar umiditatea lipicioasă se așterne pe pielea mea transpirată. Corpul încă îmi tremură. Nu mai am aceleași haine, ci doar o pereche de pantaloni jerpeliți din pânză și un tricou mâncat de molii care se strânge pe trupul meu. Materialele sfâșiate lasă curentul să îmi biciuiască pielea rănită.

Sunt înflăcărată, suspendată în gol, de parcă sunt învăluită de o mantie întunecată ce mă transpune în vid. E un abis nemilos în care îmi simt membrele ca niște extensii ale corpului, dar, din păcate, nu se potrivesc. Sunt piese de puzzle care nu își au locul în joculeț. Încerc să le mișc. Rămân surprinsă când relizez că nu reușesc, dat fiind că încheieturile îmi sunt legate și trase de lanțuri care strâng prea tare. Îmi mișc și picioarele, descoperind aceeși dificultate.

Sunt suspendată. Îmi îndrept cu mare greutate spatele și dau de un perete din piatră. Atingerea era menită să fie ușoară, însă ace de durere mă străpung, lăsându-mă fragilă. Îmi dau capul pe spate din reflex, șuierând printre dinții mei încleștați la contactul cu zidul. Pot să jur cu mâna pe inimă că mi-am trosnit oasele craniului.

Multiple atingeri dansează pe brațul meu stâng. Urcă precum niște furnici din ce în ce mai sus spre clavicula. Își continuă drumul către gâtul meu și rămân pe bărbie. Senzația atingerii se păstrează pe trupul meu la fel ca roua ce sărută petalele florilor în zorii dimineții. Mă abandonez în ea cu nădejdea că mă poate vindeca. Plăcerea e întreruptă când alinarea dispare, deși simt o altă prezență care emană căldură, iar o voce venită parcă din iad o înlocuiește.

-Dacă ți-ai putea folosi puterile ai face-o, nu-i așa?

Încă mă străduiesc să îmi revin din inconștiență. Mă dezmeticesc, realizând ca a pronunțat ,,puteri" cu seriozitate. Se observă că este convis că așa ceva există. Se referă la magia pe care am întâlnit-o numai în basmele depănate cu firul inocenței de mama. În fond, dacă așa ceva mi-ar aparține, m-aș răzvrăti sau aș încerca să scap din durerea care m-a cuprins acum câteva clipe.

-Nu ești într-o poveste, ci mai degrabă în coșmar. Nu sunt genul acela de puteri pe care le au vrăjitoarele sau prințesele din regatele imaginate de fetițe. Copilele creează protagoniste neputincioase, făcându-le să spere la prințul lor cal alb care să le salveze de răufăcători.

Vocea lui este sarcastică, dar în același timp trădează o notă uriașă de gelozie. Fantastic! Sunt blocată cu un bărbat care se întruchipează ca răul în persoană și care pară să știe ce gândesc. Oftez.

-Nu am timp pentru explicații, știi doar, timpul e foarte prețios pe aici. Vreau să știu doar doua informații: ce te-a făcut să ieși afară din castel și de erai leșinată pe jos. Dacă îmi răspunzi, sunt dispus să îți ofer o mână de ajutor. Numai să nu îți închipui ca va fi întinsă pentru totdeauna sau că nu vine cu un preț mai mare și-n mai multe sensuri.

Deja încep să mă enervez, mai ales că nici nu știam ca m-a găsit în codru sau ce am căutat acolo atunci. Îi răspund cu vocea chinuita, obligându-mă cu greu sa articulez cuvintele cu gura plină cu cenușă.

-Văd că ai de gand să fii cel care impune reguli. Măcar ai curajul să mă privești ochi în ochi? Dacă nu, află că nu sunt dispusă să participi la ce încerci să orchestrezi. Sunt înțepenită aici, așa că sunt inofensivă.

Ce e drept, aș dori ca aceste cuvinte să fie rostite cu încredere, dar e greu când nu am mai mâncat sau băut ceva de mult timp. Tac. Tace și el. Ce fel de strategie folosește? Cea în care vrea să te influențeze, deși știe i-ar fi mai ușor să o facă dacă-l poți vedea. I-am zis toate astea, chiar dacă nu am idee cum să-i răspund la întrebări. Curiozitatea mă macină, dar ce s-a așternut peste noi e întrerupt de ușa care se deschide cu un scârțâit și o voce subțire speriată spune:

-Prințe Ezra, Alteța Sa vă așteaptă în Sala Consiliului.

El bombăne ceva, depărtându-se de mine. Probabil, când ajunge în sfărșit în dreptul ușii, vorbește pentru ultima oară:

-Treburile nu vor rămâne așa, Melissa.

Cu aceste vorbe lăsate în aer cu un puternic impact asupra mea, ușa se trântește, împrăștiind o adiere rece odată ce se închide. O cheie intră în broască, iar un clinchet strident mă anunță că nu mai am cale de scăpare de acum încolo. 

_______________________________________

Chiar tind să cred că Ezra se va distra o perioadă, băgându-ne în ceață pe tot parcursul cărții :)