Și ne trădăm

Capitolul 29

***Lucas Montefiore***
Aceste zece zile sunt cele mai grele din viața mea. Melissa refuza sa-mi vorbească sau sa deschidă ușa pentru a o vedea. Vrea sa ma apere de tristețea ei, dar ma îngroapă in îngrijorare densă. Din fata camerei ii aud țipetele minute in șir, fără sa o pot opri din plâns si rugăciuni.

„Ma strigă, dar nu pentru ajutor. Lucas, te rog, nu ea! Amintește-ti ce mi-ai spus. Katline, nu..." Si apoi se aude un vaiet uscat care îmi da fiori. Ii simt durerea prin legătura de perechi si nu reușesc sa o alung. Daca emoția e prea puternica, o putem simți, dar daca e slabă se poate doar suporta.

Ma milogesc sa își deschidă usa încontinuu, însă nu se lasă. Nu are nicio reacție, nici când vreau sa ii ofer materialele de desen. Sigur ar ajuta-o sa se exteriorizeze altfel, decât prin zbierete si tăcere.

Încerc sa lucrez la câteva proiecte pentru Melissa. Imediat ce va ieși, plănuiesc sa îi ofer un spațiu in care sa se simtă așa cum merită.

**Melissa Martinez**
De când am plecat cu Lucas nu am scos niciun cuvânt, chiar daca mi-a adresat întrebări la care am vrut sa răspund, dar nu am reușit. Îndată ce am ajuns la etaj, am zbughit-o spre dormitor, lăsându-l pe Lucas singur. Am rotit cheia in broasca si acesta nu a insistat in prima zi prea mult.

Ieșeam din camera ca sa merg la baie pentru a elimina răul din mine. Ma asiguram ca paznicul meu, Lucas, dormea. Cu grija ma furișam ca sa nu îl trezesc. Nu voiam ca starea mea sa îl deprime mai mult, deoarece știu cum reacționează când ma vede tristă. In schimb, nu m-am putut abține sa nu îl privesc din pragul camerei de zi. Se odihnea trântit pe canapea, acoperit de pătura mea in care mirosul îmi persista cu siguranța. De fiecare data ținea in brațe o pernă. O afurisita de perna din cauza căreia mă întristam. O îmbrățișa de parca eram chiar eu, nu un obiect plin cu pene.

Visam, iar nopțile in care am stat cu Willeyn s-au perindat triumfătoare in mintea mea obosită. Nu am văzut nicio fărâma de iubire de la Nycalos, dar nu știu daca visul a manipulat realitatea in dependentă a ceea ce vreau sa cred. Erau ore nedormite petrecute lângă un mincinos egoist a cărui soarta nu contează azi sau in viitorul apropiat.

Petreceam zile întregi cu suferința in suflet, pierdută intre cei patru pereți ai camerei. Voci șoptite îmi invadau urechile si amintiri cu gheare ascuțite croiau drumul cu forța. Repetam la nesfârșit momentul in care am simțit crampe fioroase, dând naștere bebelușului. Treceam la alte cadre in care Lucas sau Nycalos omorau fata.

Intr-un vis mi s-a arătat un băiețel ce semăna izbitor cu mine si Lucas, dar era bătut de un profesor. Bărbatul s-a înfuriat dintr-un motiv absurd si l-a biciuit in sala de mese, de față cu niște elevi la fel de abătuți. Intr-un târziu am înțeles ca era un orfelinat. Nu doresc sa ma gândesc iar la coșmarul de cu o seara înainte.

Ma trezeam fără voce din coșmarurile in care țipam cât sa îmi sparg plămânii de sticla. Căutam cu mana in locul rece neocupat de singura persoana la care țin. Nu m-a părăsit, ci a fost alungat de incăpățânarea mea. Inca e prea mult pentru mine sa trec peste ce am aflat. Totul a fost mai ușor când credeam ca bebelușul murise de la bun început, dar știind cum s-a întâmplat in realitate, vreau sa tip in nestire.

Nu mai puteam sa adorm, dar nici sa plâng. Corpul îmi tremura si voiam in repetate rânduri sa zgârm in piele după viermii care se târau prin vene. Lucas venea la usa si mi-a cerut de mii de ori sa îl las sa intre. Nu-i răspundeam un niciun fel. Voiam sa înfrunt singura demonii trecutului.

Din pat, am stat cu privirea pierduta in gol, așteptând sa fie zi ca sa adorm. Cum din soare se ivea o raza plăpândă, Lucas bătea iar la usa, căutând sa îmi dea un ceai. Refuzam sa vorbesc. Îmi spunea când pleca la birou, dar se întorcea in maxim o ora. Prânzul, desertul si cina, chiar si gustările mi le aducea, poate-poate doream. Nu am mâncat, vorbit sau dormit.