Și ne trădăm

Încredere-25

***Melissa Mrtinez***
—Sunt aici! nu mai știe nici unde să-și așeze mâinile ca să nu mă reanească. Je serai toujours là pour toi.

Ne apropie mai mult de ușă, deși nu intrăm. Pierd controlul tremurului în brațele sale care sunt atacate încontinuu de grindină și zguduite de mâhnire împletită cu spaimă. E frig. Totuși, cu greu, reușesc să îi simt trupul fierbinte asemenea cenușei din urma focului. Sunt un cub de gheață în comparație cu Lucas. Mă izbesc de căldură lui cu miros de zahăr ars. Îmi odihnește obrazul pe pieptul său, ținându-și o palmă în spatele capul meu. Cealaltă mă cuprinde de talie, aducându-mi pântecul aproape de soldurile lui.

—M-ai înspăimântat, își proptește bărbia de creștetul capului meu.

Vocea lui e guturală și plină de amărăciune pătimașă. E supărat pe mine, dar tot mă îmbrățișează strâns asemenea unui om disperat să se agațe de visul lui. Îmi ascund nasul în cămașa lui, abținându-mă să nu suspin din rărunchi. Furia pe care o emană mă înfricoșează din exterior spre interior.

—Ce naiba a fost în mintea ta, Melissa? e dezamăgit după timbru.

Ezra a avut dreptate, chiar dacă atunci nu l-am aprobat. Sunt o ratată care știe doar să se smiorcăie când devine impulsivă. Mărturie e sceneta aceasta în care un văl de ploaie torențioală ne lovește fără stăpânire. Lucas îmi încolăcește părul ud în jurul degetelor sale. Hainele se fac una cu pielea lui. E vina mea pentru că ne aflăm aici.

—Să nu mai faci așa ceva vreodată. Nu mai ai voie să...

Îi strâng cămașa în pumni, cerșind cu lacrimi stăruitoare o fărâmă de iertare. Suspinele mele îi retează replica, dar se transformă în țipete abrupte în bumbacul leoarcă de pe el. Unghilie mi se încleștează precum ghearele unui uliu în jurul prăzii.

—Îmi pare rău! M-am panicat. Nu mă pedepsi, te rog!

Nu pot să dau glas mai departe, deoarece mi se taie răsuflarea ca și cum am primit un cuțit în spatele-mi învinețit de grindină. Mă străduiesc să articulez ce am în minte, dar cuvintele sunt curmate de mâinile lui Lucas de o parte și de alta a feței mele. Grindina a devenit o perdea de ploaie între noi, dar am impresia că fierbințeala din privirea lui o străpunge.

—Merde, Melissa! Nimeni nu te va lovi. Nu voi ridică niciodată mâna la tine pentru așa ceva sau pentru orice s-ar mai întâmpla.

Privirea de cafea a lui Lucas oglindește fiecare spaimă care îmi aparține. Are aceeași părere despre el, chiar dacă nu-i dă glas de față cu mine. Cu degetele mari îmi mângâie obrajii murdari de firimiturile infinite ale agoniei. Buzele lui, înmuiate de ploaie, pică pe fruntea mea, însemnându-mă profund. Îmi trasează săruturi peste tot pe chip, mai puțin pe buze.

—Te rog... am nevoie de... de...

Atenția și protecția ta. Pot continua numai în gând. Pierd abilitatea de a da formă cuvintelor, limba încurcându-se în graba mea. Lucas e aici să mă încurajeaze să continui ce-am început.

—Îți dau și sufletul meu nenorocit azi, doar să mă lași.

Își sprijină fruntea de a mea, ținându-mi umerii nemișcați ca să mă calmeze. Împărțim același aer, dar nu mă pot gândi decât la durerea din graiul său. M-a implorat să-i mărturisesc ce m-ar ajuta iar. Nu pot. Mi-e teamă ca dacă o fac, Lucas va crede că îl păcălesc ori se va preface că nu m-aude.

—Melissa, te rog, lasă-mă să te simt în noaptea asta. Mâine te poți întoarce la a te ascunde de mine, însă nu voi mai pretinde nicio secundă că nu te trăiesc în fiecare clipă în care îmi îngădui.