Războiul Inimilor

CAPITOLUL 9

Dacă știam că voi ajunge să stau sub observație două zile întregi,iar mama și tata să se întoarcă acasă numai pentru o contuzie amărâtă,nu m-aș fi urcat niciodată în mașina lui Mason.

Am impresia că îmi pusese gând rău,dar era și vina mea.Curiozitatea mea aproape că ma ucis.Aproape.Mașina aia i se potrivește mănușă.Puternică,dar instabilă,cam ca el.

Sau poate nu eram atât de bună la șofat cum credeam.În apărarea mea,nu mă mai urcasem la volan de vreun an.Frumos mod mi-ai găsit și eu să dau colțul.

Dacă știa că îi știu secretul,acum ar fi dat năvală aici,cerându-mi să îi plătesc daunele.Eram curioasă în ce stare ajunsese mașina,dar eram și fericită căci găsim soluția la toate probleme de încredere ale lui Wylan.

Mason va sta pe bară un timp,sper,iar blondul își poate câștiga înapoi locul de drept.Chiar și pentru o perioadă scurtă de timp.

-Putem merge acasă acum? Sunt bine,serios,încerc eu să îmi conving părinți.

Mama și tata și-au aruncat câte o privire,înca stăteau pe gânduri.Dacă aveam ghinionul să ajung cu vreun braț sau picior rupt,poate că le înțelegem îngrijorarea,dar eram mai mult decât bine.

În plus,urăsc spitalele de când ma știu.
O clădire enormă,cu aere de închisoare,
cu mâncare proastă și multe ace.Locul te poate face ori să mai stai,ori să îți iei talpăsița cât mai repede.

Deși,mă cam îndoiesc că există persoane pe lumea asta care să ageeeze spitalele.

-Vă rog! continui eu,atunci când văd că nu îmi dau un răspuns.Dacă mai stau aici încă o zi,jur că o iau razna.

-Dacă nu te urcai la volan,acum ai fi fost acasă,mă dojenește mama.

Am căutat o scăpare în ochii Giei,dar prietena mea a lăsat privirea în jos și a tăcut mâlc.Până la urmă,nu era vina ei,nu ma obligat nimeni să mă urc în mașina lui Mason,cu pista udă.

-Jur că nu mă mai urc niciodată la volan,jur cu mâna pe inimă.

Mama a pufnit pe nas,încă era supărată pe mine,iar tata mia zâmbit și a luat-o pe Eliza în brațe.

-Nu știu dacă spui adevărul sau o spui doar așa,dar bine,mă duc să semnez fișele de externare.Și sper că asta să nu se mai întâmple și a doua oară,mă avertizează ea.

Am zâmbit mulțumită.Scăpam în sfârșit de mâncarea de spital și patul asta înfiorător de incomod.Mama mi-a sărutat creștetul,apoi a ieșit împreună cu tata și Eliza pe ușă.

Georgia a oftat lung,parcă ușurată că scăpase de toată tensiunea din încăpere și sa așezat pe marginea patului,luându-mi o mâna între a ei.

-Mai speriat foarte tare,Zary,să nu mai faci asta vreodată,mai înțeles? mă ceartă ea în joacă,ușurată că nu dădusem încă colțul.

-Eram curioasă ce îi plăcea atât de tare la masina aia numărului 12 și voiam să aflu,ridic eu din umeri.

-Curiozitatea asta a ta,nemernico,o să îți fie letală într-o zi.Dar mă bucur că ești bine.

Gia a fost mereu cea emotivă dintre noi două.Prietena mea plânge din cele mai banale lucruri posibile,si cred că asta îmi plăcea cel mai mult la ea.

-Presupun că marele campion va sta pe bară ceva vreme din cauza mea.

-Cât ai fost în mașina lui,nu ai găsit nimic pe acolo,ceva care ne-ar fi putut ajuta să ne dăm seama cine este?

Georgia murea de nerăbdare să afle cine este pilotul,iar eu nu știam dacă fac bine să îi spun sau nu.Dacă aleg să îi spun,care era cel mai rău lucru pe care îl putea face?