Războiul Inimilor

CAPITOLUL 14

Nu mă plimbasem niciodata cu bicicleta prin oras.Cu școala si celelalte activități,nu prea am mai avut timp si pentru mine.

Cand mama ma trimis sa caut ceva prin garaj,am dat de ea si m-am gandit de ce nu aș face o mica plimbare prin oras.

Cu ocazia asta aș putea sa ma gândesc la ce facultate vreau sa dau anul viitor.
Sa fiu plecată de parte de casa,nu ma încântă,dar nu pot renunța la visul meu.Mi-am datorit sa vad lumea si sa ma bucur de experiențe noi de când ma știu.

Mi-am pus cărțile pe cap si am iesit pe poarta.Era de-abia 10 dimineata iar soarele devenise din ce în ce mai puternic.Cartierul era mai gălăgios ca de obicei.

Câinii lătrând neliniștiți,vecini care se certau,muzica care răsuna si câteva râsete.Lumea nu e un loc perfect,dar nu e chiar așa de rau.Cu toți avem zilele noastre bune si rele.

Ultima dată când eu am avut o zi proastă,m-am ales cu o mână fracturată si o morală zdravănă din partea mamei care a ținut 20 de minute.

După experiența aia,nu mai vreau sa aud vreodata de oase fracturate.Habar n-am cum reușește pustoaica aia sa nu se aleaga cu vreo mână sau vreun picior rupt la cât de neatentă este cu jucăriile si creioanele alea care le lasa peste tot.

Intr-o zi jur ca va avea o zi proastă și va aluneca de va ajunge la spital cu cine stie ce oase rupte sau fracturate.Copilul asta este mult prea energic pentru binele ei.

Nu a fost prea încântată cand i-am spus că va trebui să renunțe la cursul lui Alice.O plăcea,dar dupa ce se va obișnui cu cealaltă profesoară,sigur o va uita pe nemernica aia.

Din fericire pentru ea,nu eu am fost cea care a ajuns sa poarte o conversatie cu ea,ci mama.Daca eram eu,se lasa cu mult mai mult decat o ceartă si cateva înjurături.

De ar stii mama despre ce sa întâmplat de fapt cu Mason si cu accidentul,cu siguranță aș primi si eu același tratament.

Probabil ar zice ca am înnebunit si nu m-ar mai lasa sa ies din casă daca ar afla tot adevărul.Pana la urma,eu si Mason suntem vinovați în mod egal.

El ca este un nemernic,iar eu ca sunt puțin prea proiectivă cand vine vorba de familia mea.Poate ca în acele momente mi-am pierdut controlul.

Parca nu mai vedeam nimic în fata ochilor.Creierul meu era setat sa își  imagineze cele mai negre șcenari cand era vorba despre Eliza.Era doar un copil.Nu merita nimic din ce avea sa se întâmple daca era altcineva în locul brunetului.

M-am aplecat pentru a nu da cu capul de una dintre crengile cele joase ale unui copac si abia dupa ce mi-am intors privirea,am realizat ca ajunsesem destul de departe de casa.

Cred ca am tot pedalat până am ajuns aici.M-am oprit pentru o secundă pentru a gasi ceva familiar,dar nimic.
Cand am pus piciorul înapoi pe pedala, cu gândul de a ma întoarce,pedalarea devine greoaie.

M-am dat jos si m-am uitat la roata.Înțepată.Super.Cred ca călcasem în ceva.Am lovit roata de pe spate cu piciorul si am pufnit pe nas.O sa fie un drum lung până acasa.

Am apucat bicicleta de coarne si cand eram gata sa plec,dintr-o dată,o usa se lovește zgomotos de perete si mă întorc.Cand o fac,dau de privirea furioasa a lui Mason.

Parea ca șchiopătează iar la una dintre mâini avea niște bandaje.Cu cine sa mai luat iar la harță băiatul asta?
Odată ce ma observat,a încremenit pe loc și ma fixat cu privirea.

-Ce cauti aici? ma întreabă nervos.

-Stai linistit.Nu te spionam dacă la asta te gândesti.Am făcut pană,îi spun în timp ce arăt cu mână spre roata spartă.