Războiul Inimilor

CAPITOLUL 12

Mă mai despărțeau doar câteva minute până la ceromonie.De zece minute tot vreau să plec,dar mamei nici nu îi trece prin cap sa uite vreodată momentul ăsta.Zâmbesc pentru a nu știu câta oară în fața aparatului foto,făcându-i mamei pe plac.Odată în viața fetița ei absolvește liceul.Șterpelesc aparatul foto din mâna mamei,cu greu,și îl așez pe treaptă.

-Oricât de mult mi-ar plăcea ședința foto gratuită,mamă,chiar trebuie să plec,încerc să scap.

Aceasta aruncă mâinile în semn de predare si își așează palmele pe umeri mei,zâmbindu-mi larg.

-Sunt așa mândră de tine,scumpo,îmi sărutandu-mi fruntea.Micuța mea nu mai este atât de micuță.Când a trecut timpul atât de repede?

-Nu știu cum a trecut timpul ăsta atât de repede,mamă,dar timpul meu se cam scurge.Mulțumesc,înseamnă mult,dar chiar trebuie să o iau din loc acum,zâmbesc nevinovată.

Mama ogoftează lung și o ia pe Eliza din brațele tatei.Acesta îmi mângâie ușor obrazul,apoi ne facem semn din cap să plecăm.I-am mulțumit lui Dumnezeu că am putut să scap,în sinea mea,și am ieșit pe ușă înainte ca mama să se răzgândească și să mă oprească pentru încă câteva sute de poze.

Inima mea mai că voia să îmi iasă din piept atunci când am urcat în mașină.Mi-am pus centura de siguranță,frecându-mi,agitată,mâinile între ele.Colțul buzei tatei i sa ridicat într-un zâmbet mic,dar nu a spus nimic.

A pornit motorul și am plecat spre liceu.Eram entuziasmată,terninam,în sfârșit,liceul,dar și terifiantă,pentru că începeam un nou capitol din viața mea.
Dar atâta timp cât o am pe Georgia lângă mine,știu că totul va fi bine.

Drumul sa terminat după zece minute,așa că am coborât din mașină tatei cu forța lumini și am tăiat-o spre terenul de sport,unde Gia probibil că se plictisise să mă tot aștepte.

-Sunt aici,sunt aici! am strigat atunci când am văzut-o pe Gia,pregătindu-se să mă sune.

-Era și cazul să apari,încheie ea apelul,băgandu-și telefonul înapoi în buzunar cu o mână,iar cu cealaltă trăgându-mă într-o îmbrățisare scurtă.

A trebuit sa ne ținem cu mâinile de toci,ca vântul să nu ni le ia.Era o zi mult prea frumoasă ca să stăm cu toți închiși într-o încăpere.

Am urmărit-o cu coada ochiului pe Amelie,trecând pe lângă noi,și așezându-se în primul rând.Purta o rochia roz și scurtă,care abea dacă îi acoperea ca lumea genunchii.

Minionele ei purtau rochii de aceiași mărime,dar de culori diferite.Fetele s-au așezat în stânga și în dreapta ei,râzând la ce tocmai le spusese.Eu și Gia ne-am dat ochii peste cap,ignorându-le.

Andrew își făcuse și el apariția,iar în spatele lui se afla Mason.Geaca neagră era nelipsită,iar atitudinea arogantă și dorința de al termina pe sportiv încă îi mai ardea în ochii.

Și-a trecut privirea peste mulțime,părând să caute pe cineva.Directorul era lângă scenă,discuta cu una dintre profesoarele noastre.La ce privire ia aruncat Mason atunci când sa așezat la locul său,aș zice că am ghicit despre cine era vorba.

-Presupun că nu ia prea priit "mâna de ajutor" pe care ai încercat să i-o dai în urmă cu câteva zile,își ronțaie Gia buza,privindu-l.

-N-am să mai fac încă o dată greșeala asta,îi arunc o privire peste umăr.Nu merita efortul.

-Nu puteam să o spun mai bine.

Mason avea proprii demoni cu care trebuia să se lupte,iar demonii aceia nu mă voiau nicicum prin preajmă.Și nici eu nu aveam de gând să le încalc dorința.