Căsătorită cu fiul diavolului

Capitolul 56 "Arta seducției"

Am fost uşurat să constat că m-am întors acasă. 

În sfârșit, l-am putut întâlni pe Lucian. Am străbătut holurile mari cât de repede am putut și am încetinit când m-am apropiat de camerele noastre. Acolo erau adunați soldați peste tot. Unii dintre ei păreau stresați, alții îngroziți. Atmosfera se simțea tensionată și toată lumea părea ocupată.

 Am un sentiment prost. 

Ce s-a intamplat?

De la distanță, am putut vedea doi soldați ieșind din camera noastră târându-se pe un cadavru. Un cadavru. Imediat după ei au venit alți doi soldați și trăgeau și ei un cadavru. Stomacul mi s-a răsucit când am privit o baltă de sânge curgând în spatele lor.

"Doamna mea?"

 Aproape că am sărit din piele. 

Întorcându-mi capul Lincoln, am găsit un Lincoln surprins. 

"Cum ani ajuns aici?"

"Lincoln." Am respirat uşurat.

 "Lucian? Unde este Lucian?"

S-a încruntat. 

" Nu cred că este o idee bună să te întâlnești cu Alteța Sa chiar acum."

"De ce? Ce se întâmplă?"

"Alteța Sa nu este într-o dispoziție bună". A explicat.

" Oricum trebuie să-l văd. Du-mă la el. "

Am comandat.

Lincoln părea să ezite, dar apoi m-a condus în camera noastră. Am încercat să nu călc pe sângele care acoperea jumătate din podea. Doi paznici stăteau de fiecare parte a ușii.

" Cred că ar trebui să intru primul. "a sugerat Lincoln.

"Nu trebuie. Doar lasă-mă să intru."

" Ești sigur că vrei să intri?" întrebă Lincoln. Acum mă speria.

"Da."

"Dacă ceva... dacă ai nevoie de ceva, strigă după ajutor."

Am dat din cap întrebându-mă ce a vrut să spună. Le-a făcut semn gardienilor să deschidă ușa și am intrat.

Doamne, camera noastră arăta îngrozitor. 

Nu că aș fi văzut unul, dar am auzit de el.

 Era sânge peste tot. 

Covorul, cearșafurile, draperiile și hainele de masă erau pline de sânge. Doi gardieni rulau covorul și îl duceau la capăt. 

Nu așa mi-am imaginat că va arăta camera noastră când m-am întors.

Am intrat mai departe în cameră evitând să călc din nou pe orice sânge, dar Lucian nu era de văzut nicăieri. Privirea mi-a căzut pe ușa de sticlă care ducea la grădina noastră personală. Am ieșit și am intrat în grădina noastră. 

Oh, cât de dor de asta. 

Cel puțin acest loc nu era plin de sânge.

Privind mai departe în jur, l-am găsit. 

Lucian.

 Stătea la masă, cu o privire întunecată și goală în ochi în timp ce privea grădina.

 Era la fel de frumos ca întotdeauna și inima a început să-mi bată mai repede la vederea lui, dar părea deranjat. Nici măcar nu m-a observat când mă apropiam.