Annabeth Crow : Jurnalul

21

Am prea multe întrebări şi prea puţine răspunsuri. Ştiu că trebuie să am răbdare, dar,parcă nu pot să aştept. Aud paşi. Ascund repede pana şi cutia în unul din sertarele biroului şi mă întorc. E Stacy.
- Poftim, Annabeth, un ceai de mentă ar trebui să te mai calmeze.
Aşează ceaşca cu ceai pe masă şi mă îmbrăţişează. E foarte atentă, mi-e frică de faptul că nu o voi putea răsplăti îndeajuns. O îmbrăţişez cât pot de tare,sper să nu mă lase singură.
- Mulţumesc mult, Stacy!
- Pentru puţin, draga mea. Hai,bea ceaiul şi fugi la nani.
- Şi tu?
- Aştept să adormi şi fug şi eu la nani după.
Sorb repede ceaiul,mă schimb în pijama şi mă aşez în patul meu. E prima seară fără părinţii mei. Adorm repede, pleoapele îmi devin grele. Sunt din nou în acea pădure, am acelaşi colet în mână.
- Trezeşte-te, Annabeth, e doar un vis! Trebuie!
Mă trezesc brusc, lumina e stinsă în toată casa, mi-e frică. Abia o disting pe Stacy, care stă lângă mine ghemuită. Mă aşez pe perna mea pufoasă şi încerc să adorm.
Soarele îmi intră în ochi,deşi îi am închişi. Mă trezesc şi mă uit la ceas,e deja 09:30.
-La mulţi ani, Beth! Pune-ţi o dorinţă!.
- Stai,e ziua mea? Deja?
- Da,e 2 iunie, ai împlinit 21 de ani.
Nu pot să cred, sunt bătrână...21 de ani? Mă simt de parcă aş avea 40. Toată copilăria mea, m-a părăsit, nu vreau, deşi e tare să fii adult, bine vorba vine. Stacy mi-a adus un mic tortuleţ din ciocolată glazurat cu alune, în mijloc având o lumânare. Nu vreau să îmi pun o dorinţă, nu acum, mai ales că astăzi e înmormântarea părinţilor mei.
- Mulţumesc, Stacy, hai,papă cu mine.
Începem să ne murdărim cu ciocolată, dar,degeaba, nu pot uita faptul că părinţii mei nu sunt lângă mine.
- Hai să ne pregătim de înmormântare. Eşti bine?
- Păi, încerc să fiu bine. Trebuie să fiu tare,am o vârstă.
Mă gândesc cu groază că înmormântarea părinţilor mei este în aceeaşi zi cu aniversarea mea. Mereu va trebui să mă împart între bucurie şi tristeţe. Acum, contează doar prezentul, dar trebuie să aflu ce e cu pana asta care m-a strigat,m-a atras spre ea,şi-a dorit să fie găsită de mine. Deschid dulapul cu haine,îmi aleg o rochie neagră ,lungă până în pământ şi un sacou negru. Sincer, nu-mi prea pasă de cum arăt.
- Annabeth, eşti cea mai frumoasă!
- Mulţumesc, mamă, mi-e dor de voi.
Mama îmi apare în oglindă, are lacrimi în ochi,încă îi simt dragostea faţă de mine,nu mă va lăsa singură. Stacy e îmbrăcată cu o cămaşă neagră şi jeansi de aceeaşi culoare. Ne încalţăm cu balerini şi plecăm spre cimitir. Mergem încet ,mă simt slăbită. Cimitirul e pe un deal, nu foarte înalt. Ajungem în zece minute. Foarte multă lume s-a adunat lângă sicriile lor,nici nu îi cunosc pe toţi. Toţi s-au oprit din vorbit şi mă privesc insistent, mă sperie.
- Stacy, nu vreau să îi văd în sicriu. Mi-e frică, nu vreau să îi uit.
- Annabeth, nu îi vei uita,crede-mă!
Mă îndrept cu paşi mărunţi spre sicrie, trei la număr. Izbucnesc în plâns fără să vreau, mă doare să ştiu că nu vor mai fi lângă mine. Arată de parcă ar dormi, mama e îmbrăcată în roşu şi tata într-un costum negru. Rona poartă o rochie albastră, e atât de frumoasă. Preotul începe ceremonia, eu nu ştiu ce e cu mine,parcă nu e real ce mi se întâmplă. Timpul trece,preotul şi-a încheiat ceremonia de înmormântare. Toată lumea îmi urează condoleanţe, abia reuşesc să le răspund. O siluetă ciudată îmi atrage atenţia. Poartă o tunică lungă, neagră, cu glugă. Are faţa acoperită, se îndreaptă spre mine. Cine poate fi? Privesc în jur,am rămas singură, Stacy vorbeşte cu oamenii în locul meu,nu mă vede. Silueta, se apropie de mine,mi-e frică.