Annabeth Crow : Jurnalul

În sfârșit

E pentru prima dată în viața mea când am o femeie atât de curajoasă în fața ochilor. Oare,e chiar ea,cum mi-a spus? E mama mea adevărată? O privesc și momentan o văd de parcă ar fi cea mai mare eroină. Privirea serioasă și înfricoșătoare, atitudinea de lider și curajul de a înfrunta un vrăjitor pungaș (presupun)...cu siguranță e regina, deși, nu știu sigur daca e mama mea. Totuși, ceva mă atrage la ea,simt că e ea.
- Cum îți permiți să intri în casa mea ,să te dai drept regele numai pentru a pune mâna pe ceva ce nu e al tău??
Bărbatul care stă în genunchi în fața ei,pare foarte speria,cere îndurare. Stai,se ridică de la pământ, face o plecăciune și regina face o mișcare din încheietura mâinii, vrea să îl spintece. Bărbatul râde și dispare într-o puzderie de stele, fix când tăișul săbiei ar fi trebuit să îl ucidă .
Regina e foarte supărată, dezamăgită. Este ceva în neregulă cu ea,e palidă și își ține palma pe frunte.
- Regina mea,hai să te odihnești. Dă-mi mâna,te rog.
- Rona,dacă nu erai tu,întreaga noastră viață era distrusă. Nu știu dacă... dacă voi reuși vreodată să te răsplătesc îndeajuns de mult pentru faptele tale demne.
Rona o așează pe regina și mă privește. Se apropie de mine,mă prinde de mână și mă privește fix în ochi.
- Annabeth, de azi înainte, jurnalul va sta ascuns în acest loc,dar,pana o poți păstra, e o armă. Te poți apăra oricând, doar ai grijă cum o folosești. John te va ajuta să o foloseşti ,așa că fii atentă.
Cum? Acea dezamăgire a dispărut de pe chipul și din vocea Ronei,deși, nu știu ce să cred. Ori nu mai este supărată pe mine ori e foarte bună, încât să își ascundă atât de bine sentimentele. Dar,totuși, cum să mă apăr cu o pană? Sinceră să fiu,acum nimic nu mă mai miră. Sunt într-o lume cu totul diferită, orice este posibil,chiar să ajungi să te aperi cu o pană. Da,sună ciudat, încerc să mă gândesc cum aș putea să fac acest lucru.
- Annabeth, draga mea. Hai lângă mine,te rog!
Fără să stau pe gânduri, mă apropii de regină. Simt un mic disconfort, nu o pot accepta atât de repede ,ca fiind mama mea,propria mamă pe care nu am văzut-o timp de 21 de ani.
Îmi mângâie chipul, are ochii înlăcrimați, dar,totuși zâmbește.
- Annabeth, îmi permiți să te îmbrățișez?
- Desigur,mamă...
Nici bine nu termin de spus,că deja sunt luată în brațele ei firave,dar, totuși puternice. Cât de bine mă simt,e un sentiment ciudat, dar ,plăcut. Lacrimile şiroiesc din ochii mei ,direct pe tunica ei violet. Îmi prinde chipul în palmele ei subțiri și mă privește.
- Nu îmi vine să cred,în sfârșit ești aici,în brațele mele. Fetița mea!
Se aude un trosnet puternic,cineva a deschis cu forță ușa cabanei .
- Annabeth?