Annabeth Crow : Jurnalul

Real

Numai fapte ciudate mi se întâmplă de când au fost ucişi părinţii mei. Nici la înmormântarea lor nu încetează să apară. Mă simt slăbită, nu mai am putere să ţip. Persoana ciudată se apropie încet de mine. Bagă mâna sub roba lungă şi scoate un colet, pătrat cred. Hei,e fix ca în visul meu. Îl ţine îndreptat spre mine,refuz să îl iau,ştiu că nu se va termina bine. Tot insistă să îl iau. Întind cu frică mâna şi îl iau, poate visul nu reprezintă ceva real. Se întoarce cu spatele şi pleacă printre copaci . Mormântul părinţilor mei se află în mijlocul unei mici păduri de pe deal.
- Annabeth, cine era?
- Nu ştiu, sincer. Mi-a dat asta fără să spună ceva. Oare ce este?
- Ce ciudat, deşi nu cred că e vreo bombă sau ceva. Eu trebuie să merg până acasă pentru a lua ceva şi ne vedem la tine. Te superi dacă te las puţin singură?
- Nu,Stacy, stai liniştită. Mai stau să meditez puţin singură, în pustietate.
În pustietate e cel mai periculos. Dacă doreşte cineva să te ucidă, e perfect. Nu există niciun martor,poate doar mormintele din cimitir, copacii,insectele şi Dumnezeu. Încerc să mă gândesc la ce e mai bine. Stau lângă mormântul mamei. Îmi aşez capul pe colet şi privesc cerul. E atât de frumos, dar totuşi trist.
- Annabeth, pleacă, repede!
Aud o şoaptă ,e vocea mamei,mă îndrumă să plec. Abia reuşesc să mă ridic de la pământ.
- De ce? Ce se întâmplă?
Nu mai aud nimic. Iau coletul în mână şi încep să alerg spre pădure. Nici bine nu trec de primul copac, că aud cum cineva aleargă după mine. Exact ca în visul meu. Ce naiba? Mă împiedic de o creangă, am căzut într-o băltoacă cu apă tulbure. Cât de ciudat, abia mă mişc. Privesc în spate,nu văd pe nimeni, dar nu am de gând să văd cine e. Alerg,mai am puţin şi ies " printre oameni ". Ceva mă opreşte ,mă trage de partea de jos a rochiei, cad pe pământ. Îmi pune mâna la gură şi mă trage printre copaci. Ce naiba? E clar,mă voi alătura părinţilor şi Ronei. Ajung după un tufiş des, plini de spini. Pe jos sunt numai pietre şi crengi rupte. Cerul se întunecă, începe să tune. O picătură de apă îmi atinge nasul. Va ploua.
- Dacă îmi promiţi că nu ţipi şi nu fugi, îţi dau drumul.
Acea voce masculină, o ştiu. Îmi vorbeşte calm,şoptit ,dar,îngrijorat. Dau din cap,răspunzându-i afirmativ şi îşi ia mâna de pe faţa mea. Respir greu, inima îmi bate,mi-e frică să îl privesc, dar,trebuie. Mă întorc, nu cred, sunt şocată.
- Tu? Ce cauţi aici,nemernicule?