Annabeth Crow : Jurnalul

Dacă nu el,atunci...Cine??

Cu fiecare moment care trece,mă aștept să mă alătur familiei mele. Un ciudat m-a alergat prin toată pădurea,alt ciudat mă putea lăsa fără respirație și fără rochie,dar nu îmi dau seama dacă e de partea mea sau nu.
- Nu mă atinge!
- Shhh! Nu mai țipa,fetiță răsfățată ce ești. Măcar o dată în viața ta trebuie să asculți de cineva mai matur ,psihic vorbind.
- Poftim? Ce vrei să...
Îmi acoperă gura cu mâna lui,din nou ,privește îngrijorat prin pădure și mă apucă strâns de mână.
- Să nu te aud! Taci și mergi după mine.
Merg după el,aproape alerg. Rochia mi s-a prins de pantof ,mă împiedic și cad,din nou.
- Nu ești în stare să mergi? Repede, deja i-ai atras atenția. Aud tropote de cai,sunt din ce în ce mai clare. Încep să alerg ținând poalele rochiei într-o mănă și coletul într-o mână. Frica mă cuprinde cu fiecare secundă. Mă trage de mână și ne ascundem după niște tufișuri înalte și dese. Mă întorc cu fața spre el. Nu pot să cred,e o ușă. Privesc mai atent,de fapt e o încăpere micuță,ascunsă după tufișuri.
Descuie ușa și intrăm imediat în casă.
- Treci pe pat,acum. Să nu te văd că miști, copilă răsfățată. Numai probleme faci și nici nu vrei să mă asculți.
Mă ridic brusc de pe pat,sunt foarte revoltată.
- Poftim? Eu sunt cea care face probleme? Chiar nu ți-e rușine să spui aceste vorbe?
- Ce tot spui,dragă Annabeth? Mie să-mi fie rușine? Pentru ce? Că te-am salvat de la moarte?
- Te faci că nu știi,nu? Crezi că dacă m-ai salvat o dată ,te voi ierta?
- Annabeth, doar nu crezi că eu...
John stă așezat pe un scaun vechi,din lemn. Se pare că vecinul criminal m-a salvat de la moarte, probabil cu speranța să nu îl denunț. Oricum, nu îi merge cu mine.
- Tu,tu criminalule! Tu ,împreună cu părinții tăi m-ați lăsat singură pe lume. De ce?
John are ochii înlăcrimați plini de durere. Chiar nu îl înțeleg.
- Beth,nu eu i-am ucis și nici familia mea. Nu aveam niciun motiv să o facem.
- Nu mă minți ,John! Știu că voi ați fost.
Nu mă pot abține fără să îi iau o cană de pe masă și să o izbesc în timp ce țip.
- Annabeth, îți jur,nu am fost noi,de ce nu înțelegi?
- Atunci, explică...de ce erau toți morți în casa mea și tu cu părinții tăi erați dispăruți și casa pustie?
Își ține capul în palme,oftează îngrijorat.
- Annabeth, toate la timpul lor,te rog,nu le grăbi.
- Vreau să știu cine i-a ucis. Am rămas singură pe lume.
-Hei,nu ești singură!
Se apropie de mine și mă îmbrățișează.
- Ba da,sunt singură! Am doar o amică foarte bună și tu...nici măcar nu te cunosc, nici nu știu ce caut aici.
Mă smulg din brațele lui și mă îndrept spre ușa din lemn negru. Pun mâna pe clanța ruginită,vreau să o deschid. Simt cum ceva îmi oprește respirația și mă trage cu forță înapoi. Cad pe podeaua tare și rece,mă lovesc la spate. John mi-a acoperit din nou gura.
- Shh! Nu scoate niciun cuvânt. E aici,în fața noastră,ne caută.
Îi îndepărtez mâna de pe fața mea și încerc să respir.
- Tu vrei să mă omori. Cine e în fața noastră?
Clanța ,se mișcă. John ridică mâna stângă și șoptește ceva. Clanța, nu se mai mișcă.
- Stai,ce a fost asta? Ce a fost cu șoapta aia?
- Shh,taci! Încearcă să te odihnești,ești extenuată.
- Nu! Nu adorm până nu aflu tot.
Am parte numai de ciudățenii,dar nimeni nu îmi explică nimic. Un ciudat îmi dă un colet,sunt alergată de un călăreț,exact ca în visul meu,John,cel pe care îl credeam un criminal,m-a salvat și m-a adus în ascunzătoarea lui. După un timp,cineva se apropie de ascunzătoare,pune mâna pe clanță dar John șoptește ceva și totul se termină. Ce ar trebui să înțeleg? Sunt nebună?
- Nu,nu ești!
- Hei,dar cum...
Mi-a auzit gândurile? Deci nu cred, cum vine asta? Mă întind tristă pe pat. Coletul,ce este în el? Îl iau în ambele mâini și mă pregătesc să îl desfac.
- Nici să nu te gândești!