Annabeth Crow : Jurnalul

Pană

Şoaptele astea, mă atrag spre casa familiei Stars . Ce pot fi? De ce aş avea nevoie de ceva din casa acestor criminali? Mă întorc cu spatele, nu dau importanţă. Mă plimb, o aştept pe Stacy, care nu mai vine.
- Annabeth, Annabeth!
Vocea asta,o cunosc. E...
- Mamă? Tu eşti?
Mă întorc cu faţa spre casa asta blestemată. Chipul mamei, e în faţa mea. De fapt e spiritul ei, cred că vrea să îmi comunice ceva.
- Annabeth, draga mea,lasă-te purtată de ceea ce auzi şi te îndeamnă. Nu-ţi fie frică, mereu vom fi lângă tine.
- Mamă, cine v-a făcut asta? Cine m-a lăsat singură pe lume?
- Draga mea,nu ştiu, nu ţin minte. Ştiu doar că am văzut o persoană cu robă roşie, lungă, sidefată. De atunci, nu mai ştiu nimic.
- Cine putea fi?
Chipul mamei, dispare.
- Nu,mamă, nu pleca!
- Îmi pare rău, trebuie!
A dispărut. Nu ştiu ce să mă fac,mi-e foarte frică. Totuşi, mă îndrept spre curtea din spate a casei. Păşesc tiptil, sper să nu fie nimeni sau nimic ciudat, deşi, ceea ce mi se întâmplă ,e foarte ciudat. Ajung în curte,nu e nimic, doar multă iarbă şi un beci. Sunt atrasă de vocile din beci. Mă apropii şi încerc să deschid cu ambele mâini. E încuiat. Trebuie să fie o cheie pe undeva. Caut peste tot,pe pervaz, prin tufiş, nimic. Stai putin, simt ceva. Pe una din uşile beciului, e sculpat ceva. Privesc mai atent. E o cheie micuţă, din lemn. O ascunzătoare foarte bună. Pun mâna pe ea ca să o iau. M-a curentat. O scânteie a sărit când am atins-o. Cheia, devine arămie. Cât de ciudat. Reuşesc să o iau din locul ei şi să descui beciul. Puterea vocilor a deschia instant uşile, lovindu-mă peste picior.
- Hai,mai ai puţin, găseşte-mă.
E întuneric, pot desluşi doar trei scări care mă ajută să cobor. Scot telefonul şi pornesc lanterna. Mamă, câtă pânză de păianjen. Sunt vreo zece scări, prăfuite. Cobor încet ,să nu mă lovesc. În depărtare, o lumină palidă îmi atrage atenţia. Mă îndrept spre acel loc,în timp ce feresc toată pânza de păianjen din calea mea. Lumina, iese dintr-o cutiuţă, tot de lemn.
- Annabeth, m-ai găsit. Repede, ia-mă şi să plecăm.
Încep să tremur, dar de frică, o iau şi alerg spre ieşire. Încui beciul, pun cheia la locul ei şi mă duc în faţa casei mele. Ascund cutia în buzunarul hanoracului şi o aştept pe Stacy. Vine o maşină, de fapt e un taxi. Coboară Stacy. Mă priveşte nedumerită, tristă, nu ştie cum să mă abordeze. Începe să plângă, odată cu mine. Mă strânge tare în braţe.
- Îmi pare nespus de rău, Annabeth! Am vorbit cu părinţii mei şi au spus că după înmormântare ,poţi locui cu noi.
- Serios? Vă mulţumesc mult. Desigur, cum să nu?
Cât o invidiez pe Stacy. Are o familie superbă,mereu mama ei o înţelege, o ascultă, dar,a mea era cea mai frumoasă. Intrăm în casă şi urcăm în camera mea. Totul e la locul lui. Ciudat.
- Vrei un ceai,Annabeth?
- Sigur, mulţumesc Stacy.
- Cu mare plăcere, draga mea.
În timp ce merge în bucătărie, scot cutia, sunt curioasă ce se află. O deschid uşor. Lumina orbitoare mă obligă să îmi acopăr privirea . Stai,e o pană, doar o pană, făurită din argint şi...
- Puf de înger!
Stai,vorbeşte? Nu cred... Scot o foaie de hârtie ,încerc să scriu pe ea. Pana are la bază, un fel de peniţă, dar nu am cerneală. O înmoi în călimară şi scriu pe foaie. Dar,ce are? De ce nu scrie? Mai încerc o dată, dar degeaba. Ce e cu pana asta? De ce a trebuit să o găsesc?