*Harry POV*
- Tot nu înțeleg ce i-ar fi putut provoca asta! țipa mama lui Tris la Darla
- Nici noi nu știm, doamnă! repeta Amber cât se poate de calmă, cu toate că știa la fel de bine ca mine.
Stăteam pe scaunul jegos al spitalului ăsta nenorocit. Defapt.. nici nu știu de ce mai stăteam aici, dacă nu sunt prieten cu Tris.. Poate din cauză că mă simt vinovat.. În timp ce mă jucam cu inelul de pe deget, un bărbat cu halat alb îi făcu semn mamei lui Tris să-l urmeze. Fără să ne cerem permisiunea, eu și fetele l-am urmat. În momentul în care nenorocitul ăla de doctor a vrut să-mi închidă ușa în nas, mi-am vârât piciorul în deschizătură și l-am împins cât de tare am putut, zâmbindu-i dulce. M-am făcut comod pe scaun în timp ce doctoral pălăvrăgea ceva..
- Doamnă, mă tem să vă spun că fiicei dumneavoastră i s-ar putea provoca în orice moment un atac cerebral sau leșinuri în cazurile cele mai favorabile..
- Dar din ce cauză? Nu se poate ca fiica mea să pățească asta! Niciodată nu a mai prezentat simptome.
- Ba da. Fiica dumneavoastră a fost aici de curând. Capul i-a fost spart din cauza unei căzături. -la naiba cu doctorul ăsta tâmpit-
Mama lui Tris se uita întrebătoare spre fete, care nu mai puteau sta calme.
- Ce vrea să spună doctorul? Darla? Amber? Britney?
Ele nu știau cum să-și formuleze cuvintele.. dar doctorul le-a luat-o înainte:
- A căzut de la etaj. Și i-am făcut o radiografie dar nu avea nimic.
- Vreți să spuneți că a mai fost aici, într-o stare mai gravă, și tu nenorocitule, nu i-ai făcut nimic? Cine dracului te-a numit pe tine doctor? Cine ți-a dat diploma? Femeia de servici? O să dau dracului în judecată spitalul ăsta de rahat! a țipat doamna mama a lui Tris (începe să mă sperie) și i-a aruncat fișele cu analizele pe birou. Și voi? a țipat uitându-se spre noi. Ieșiți afară acum!
Vroiam să-i spun vreo două dar am fost interrupt de Amber care m-a tras afară. Cine e ea să-mi spună ce să fac? Cine dracului se crede?
*Tris POV*
Un miros familiar mi-a înfundat nările. Tot ce am putut să fac a fost să-mi deschid ochii și să privesc branula care era înfiptă în brațul meu.. și.... pereții albi.. Rahat! Sunt la spital! Am încercat să mă ridic dar am fost oprită de o voce foarte cunoscută... mama..
- Să nu încerci să te ridici de acolo până nu ești bine!
- Hei și ție! am răspuns cu vocea foarte răgușită.
- Peste câteva zile vei fi externată. Și imediat ce vei ajunge acasă îți vei face bagajul. Pleci de aici!
- Ce? Nu poți să faci așa ceva!
- Și de ce nu, mă rog? Sunt mama ta și îți spun ce să faci!
- Am 18 ani mamă! Nu mai sunt un copil! Pot să-mi port și singură de grijă!
- Așa cum ți-ai purtat și până acum? Nu intră în discuție! Vi acasă și cu asta am încheiat discuția!
- Nu! Aici am prietenii!!
- Halal prieteni! Dacă îți erau prieteni nu îmi ascundeau că ai fost grav rănită și că în orice moment poți leșina! -cee?-
- Stai.. ce? vocea mea era tot mai înceată
- Ce ai auzit. Dar dacă îți poți purta singură de grijă... Success! a spus și a ieșit pe ușă.
- Mamă, stai! am țipat dar vocea mea era atât de înceată încât abia m-am auzit eu.
Ziua asta putea să meargă mai prost?
Privirea a început să mi se înțețoșeze și mii de lacrimi curgeau șiroaie și mi se prelingeau pe obraz. Perfect. Acum sunt singură în afurisitul ăsta de spital și nu am nici telefon. La naiba!
M-am trântit pe spate și priveam în jur. Privirea mi s-a blocat pe geanta care era agățată de cuier. Nu îmi părea cunoscută.. M-am ridicat cu greu în fund și am început să pășesc încet, ținându-mă de marginea patului... sunt mai rău ca o bătrână de 90 de ani.. Camera a început să se învârtă cu mine, dar spre norocul meu, m-am agățat de geantă și am tras-o pe pat. Am deschis-o grijulie și am observat că în ea erau lucrurile mele personale. .. Mi-am luat telefonul și am început să caut în agendă. Capul mă durea din ce în ce mai tare, iar prima persoană care am găsit-o a fost.. Harry? Am tastat repede după care telefonul mi-a alunecat din mână.
*Vin-o la mine, te rog.*
