Cassidy (de T. Stark)

Capitolul unu

"Nimeni nu ar vorbi prea mult în societate dacă ar fi conștient cât de des îi înțelegem greșit pe ceilalți."

- Johann Wolfgang Von Goethe

___

Arthur și Mary Finley stau pe peron, așteptându-și fiica. Ceilalți doi copii vorbesc aprins despre o lecție la geografie. 

Arthur purta veșnicul costum și îi era cald din cauza straturilor de haine. În dimineața respectivă s-a trezit cu fața la cearceaf și tot ce vrea este să ajungă înapoi acasă. Mary stă în dreapta soțului ei și se uită din când în când la Josephine și Charles. Respira cu greu în corsetul strâns bine de una dintre cameriste și o blestema în mintea ei.

Mary știa că singurul loc unde se poate manifesta și să nu poată fi judecată este mintea ei. A învățat asta de la o vârstă fragedă, când mama ei i-a spus că singurul ei scop este să-și găsească un soț. Tânăra Mary a contrazis-o și nu s-a terminat bine pentru ea. 

Poartă o rochie mov, pală, cu modele de flori făcute cu migală. Are părul împletit la spate, cu câteva margarete și clopoțeii prinse printre firele de păr de Josephine. Cele două și-au petrecut dimineața pe dealul din spatele casei, culegând flori. La micul dejun nu a mâncat foarte mult. S-a delectat cu fructele din bolul pus de servitori pe masă, în timp ce copii și soțul ei au mâncat câte ceva din fiecare fel expus. Josephine s-a întins să mai ia o bucată de brânză, dar a fost oprită de privirea severă a mamei sale. 

Arthur îl întreabă pe majordomul Oscar cât este ceasul, din moment ce al lui se afla la Silvia. 

- Mai sunt zece minute, domnule, îl anunță Oscar. 

Arthur pufăie nemulțumit și începe să blesteme pe cei de la biroul de căi feroviare pentru întârzierea trenului. Bineînțeles, și-a închipuit că poate s-a întâmplat ceva grav, dar și-a spus că nu sunt într-o carte de genul pe care le citește soția lui.  

După alte câteva minute agonizante, vede trenul în depărtare. Cei doi soți zâmbesc și îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu s-a întâmplat nimic. În scurt timp, trenul ajunge în peron și cântă asurzitor înainte ca ușile vagoanelor de pasageri să fie deschise. 

Mary îi observă pe soții Clinton venind pe peron în grabă. 

Probabil și copii lor au venit cu trenul, se gândește femeia și își aranjează mănușile inutile ce îi acopereau mâinile. Din vagonul alăturat ies șase copii și se îndreaptă spre Edward și Florence. 

Josephine se uită în aceeași direcție ca mama ei. Îl vede pe Thomas și simte cum sângele i se urcă în obraji. Nu înțelege de ce sora ei nu-l are la inimă. Deși mai sunt patru ani până iese în societate, fata speră să aibă un soț ca Thomas, iar dacă este posibil, să fie chiar el. Nu a spus nimănui că este îndrăgostită de el. În adâncul sufletului știe că este copilăroasă și va trece la fel de repede ca iarna, însă mintea îi spune diferit. 

Silvia iese din vagon, având grijă să nu se împiedice cât coboară scările. Mama ei i-a lungit rochia până la mijlocul tibiei pe motiv că a crescut si că era timpul să se pregătească de debutul ei. Fata mai are doi ani, de ce ar trebui să se pregătească de pe acum? Mary i-a spus că este pregătită de căsătorie încă de pe acum, dar în opinia ei și a lui Arthur, este încă prea tânără.