Cassidy (de T. Stark)

Capitolul unsprezece

What am I waiting for?
Feet planted beneath
My compass, my transport

- Evergreen, Richy Mitch & The Coal Miners

___

Florence Clinton se mișcă dintr-o parte în cealaltă a terasei, neputând să găsească pacea. Are nevoie de o modalitate de a se calma mai repede. Inima îi bate repede și simte transpirația pe frunte. Unde este fiul ei?

Soarele a dispărut de mult de pe cerul negru. Nici luna nu se mai vede și Florence are impresia că și sufletul o să fie la fel de negru dacă fiul ei nu va apărea în următoarele minute. Își lasă capul să-i cadă în mâini și se așează cu greutate pe un scaun. 

La ușa terasei, Edward se uită la ea. Nu poate face mai mult de atât, soția lui nu i-ar permite. Îi este dor să-i simtă pielea ei pe a lui, însă știe barierele lui Florence. Femeia își ridică privirea spre el. Nu zice nimic, doar îl privește. Fără cunoștința lui, Florence se asigură că nu o să-i uite chipul. Voia, chiar voia, ca totul să fie ca înainte, când cei doi erau fericiți și când el nu pleca de acasă cu zilele și ea nu le îndepărta sufletele care sunt menite să fie împreună. 

Nu înțelege de ce moare de grija lui Thomas. Băiatul i-a spus că o să ajungă târziu acasă. Numai că, în acea seară, citi o scrisoare de la o prietenă bună de a ei care a anunțat-o că fiul ei murise subit. Apoi se gândise la Thomas și la ceilalți copii. În acea seară, îi duse ea la culcare. Se urăște că acum simte nevoia să aibă grijă de odraslele ei, după ce a realizat că moartea e la colț de stradă și pregătită să lovească cu toată puterea. 

Se ridică de pe scaun cu viteză și merge spre soțul, de ai cărui atingere duce lipsa. Acesta întinde brațele spre ea și așteaptă ca piepturile lor să se lovească după ani de singurătate. Își îngroapă fața în umărul lui și dă drumul lacrimilor amare, adunate încă din acea zi blestemată. Edward nu face decât să o strângă și mai tare, cu bărbia pe capul ei acoperit de păr roșu ca focul, mica lui flacără. 

Nu-i zice nimic, nu au nimic de zis unul altuia. Le permit sentimentelor să comunice, făcând schimb de amintiri triste și regrete. Florence spera că îmbrățișarea aceasta le va unii suflete din nou, însă nu e atât de sigură. A greșit mult și îi este frică că nu le va mai putea repara. 

Inițial, nu dorea ca seara să decurgă așa. S-a decis să îi ducă la culcare pe cei cinci copii și după să-l aștepte pe Thomas să știe că este în siguranță acasă. 

Lacrimile care le varsă acum sunt lacrimi pline de durere, remușcare și ură de sine. Oh, cât a greșit! Le-a văzut chipurile lui Grace și a lui Catherine și îl văzu pe Edward. A văzut modul în care se comport gemenii și Henry și își văzu soțul din nou. Îi este dor de el. Dor de momentele lor împreună, de conversațiile, tachinările lor, atingerea lui și bătăile inimii regulate, inimă care trebuia să fie lângă a ei tot timpul. 

A fost rece până acum, iar Edward a topit gheața din jurul sufletului ei. 

- Îmi pare atât de rău, Ed, șopti femeia în umărul bărbatului. 

Asta sunt acum, un bărbat și o femeie care își cer iertare unul de la celălalt în speranța că totul va fi bine. Soarta are căi interesante și știe că acest „bine" nu va ține, dar lor nu le pasă. Pentru un moment sunt din nou Florence și Edward.