Cassidy (de T. Stark)

Capitolul nouă

"Oh, there was Heaven in your eyes"

- She Calls Me Back, Noah Kahan

___

Vântul bate prin părul desprins și lung al Silviei. Mireasma florilor de câmp îi umple nările. Iarba înaltă și verde se încovoaie, ascunzând secrete știute numai de natură. Drumul de țară este călcat de copitele grele ale lui Dash, calul ei de nădejde. Soarele este ocazional acoperit de norii albi și pufoși, dar care prevestesc apropierea unei furtuni. Nu se aude nimic, parcă nici vântul, în viteza lui, o face cât se poate de silențios. 

La nici câțiva metri în spatele ei, Tom este pe calul lui, privind-o. Nu mai văzuse un așa spirit liber. Se întreabă dacă nu cumva Silvia Finley e scoasă din cărți. Dorința de a-i zice ceva este arzătoare, dar tace și nici nu grăbește pasul ca să o prindă din urmă. Uită  unde se află pentru câteva momente. Se imagina undeva într-un viitor ce pare îndepărtat, unde el și Silvia își petrec timpul astfel, însă, în care cei doi sunt mai intimi unul cu celălalt. 

În prezent, familia Finley îi vizitează pe cei din familia Clinton pentru o după-amiază plăcută, profitând de căldură și soare cât încă mai pot. Trei măsuțe sunt așezate pe iarba din spatele conacului, aproape de terasa construită cu gresie albă, o imitație a marmurei. Tufele de trandafiri și mulțimile de tuia acoperă marginea din piatră a terasei. Pe măsuțele cu fețe de masă frumos decorate cu modele complicate și colorate, se găsesc platouri peste platouri cu prăjituri preparate de bucătarul francez alături de cești pentru ceaiul negru și verde din ceainice, făcute din porțelan scump, de genul pe care îl folosești doar pentru musafiri. Argintăria lucește. Râsete și certuri amicale se aud din direcția lor. 

Josephine Finley trebuia să li se alăture surorii ei și lui Tom, dar refuzase cu înflăcărare cerința doamnei Clinton deoarece ea nu știa să călărească prea bine și se temea să nu se facă de rușine. Pe de altă parte, lipsa ei a reprezentat o oportunitate pentru Silvia și Tom să petreacă timp singuri, fără ocheadele mamelor lor, fie de încurajare, fie de dezaprobare. 

A trecut mai bine de o săptămână de la moartea lui Georgie. Lucrurile încep să se reîntoarcă la normal, spre nefericirea Silviei. Ea împreună cu noul și neaștepatul ei prieten încearcă să descopere mai multe despre ce li s-a întâmplat celorlați copii, dar nimeni nu vrea să vorbească despre ei, de parcă simpla amintire că au existat urma să desfunde o groapă în pământ și să-i înghită pe toți. Le este prea rușine să se ducă cu astfel de întrebări la orfelinat, așa că în loc să le pună, ajută la diverse treburi, precum măturatul și spălatul podelelor sau al rufelor. Nu le spuseseră părinților lor unde se duc o dată la două zile, iar lor nu le prea păsa. Atât timp cât Mary, Arthur, Edward și Florence își știau copii în siguranță, capabili să se apere sau să scape de pericol, le permiteau să cutreiere de capul lor. 

- De ce te uiți așa la mine?

Întrebarea îl ia prin surprindere pe băiat și tresare scurt, scos din transa în care era blocat. Apoi îi oferă un zâmbet cald, scuturând din cap, semnalând-o că nu era nimic, dar fata simți că ceva se ascunde în spatele ochilor lui albaștri ca furtuna care este în vecinătatea lor. 

Mary Finley o bătuse la cap cu o seară în urmă, spunându-i despre perfecțiunea lui Thomas Clinton și toate reușitele lui, ca și cum ea nu ar fi putut să le facă. Deși insistase că perfecțiunea nu există și dacă da, nu toți o văd la fel, mama ei nu lăsa nici ea garda jos. Luptau o bătălie strategică de vorbe, fără voci ridicate, cu argumente bine clădite. Bine, cel puțin de partea Silviei, mama ei fiind absolut irațională.