Cassidy (de T. Stark)

Capitolul șaisprezece

"This could be the end of everything
So, why don't we go somewhere only we know?"

- Somewhere Only We Know, Keane

___

Restul săptămânilor petrecute în Pike's Cave sunt abominabil de lungi și întunecate în ciuda soarelui veșnic pe cer. 

Michael o vizitează în fiecare zi cu Martha pe Cassidy și îi aduce flori, ca mai apoi să stea pe malul râului și să îi povestească despre ce afăcut în acea zi sau pur și simplu să se descarce. Nu-l deranjează prezența Marthei, ba din contră, îl încurajează.

Tot ce speră e că surioara lui îl aude, oriunde ar fi.

___

Cameristele aleargă dintr-o parte într-alta a conacului, adunând haine, cărți și alte obiecte pe care familia Clinton urmează să le ia la Londra. În jurul e Florence, care are o nouă energie, recăpătată de timpul petrecut cu copii și soțul ei. Edward zâmbește, sprijinit de tocul unei ușii și cu privirea ațintită spre ea. Ochii lui verzui o intimidează și o fac să simte mai puternică în același timp. Îi era dor de el, atât de dor. 

- La ce vă uitați, domnule Clinton? îndrăznește ea să vorbească, oprindu-se pentru o clipă din ce făcea ca să-l privească. Bărbatul râde scurt, genul de râs care vine din piept și Florence aproape că leșină. E flatată. Îi este greu să se reobișnuiască cu adorația soțului, dar cu pașii atenți și înceți...

- La frumoasa mea soție, anunță el și se desprinde de ușă, mergând spre ea. Ajunge în dreptul ei și o trage în brațele ei.

- Edward! exclamă ea, pe jumătate zâmbind, pe jumătate rușinată. Holul este plin de servitori care încearcă să nu se uite la scena intimă dintre cei doi. Nu aici!

- Atunci unde?

Florence roșește și îi îndepărtează mâinile de mijlocul ei. Îl împinge în piept și își îndreaptă atenția spre treburile ei. 

Edward este ușurat. Soția lui a venit înapoi și învață din nou să-i primească iubirea, nu ura. Câteodată vede incertitudinea, vina și regretul de pe fața ei și inima i se îndoaie. Urăște că a făcut-o să simtă atât de singură anii aceștia. A făcut copii să crească fără mamă, dar aici realizează că si ea a contribuit. Și totuși, nu poate să o blameze, nu poate să o urască sau să o disprețuiască. Raza lui de soare s-a întors și nu are de gând să o lase să scape de data asta. 

Biblioteca, dintre toate încăperile clădirii, este neatinsă. 

Pe o canapea, cu o carte în mâna dreaptă și cu cealaltă în buclele negre de pe capul lui Tom, Silvia citește cu voce tare. Tânărul ascultă fiecare cuvânt pe care ea îl scapă printre buze și primește fiecare atingere fără comentarii. Inspiră și expiră de parcă ar fi ultima gură de aer luată în prezența ei și că se va sufoca. Din poziția în care stă, Tom îi vede buzele perfecte și roșii ale Silviei și tot ce își dorește în momentul acela este să le atingă cu ale lui. 

Întinde mâna dreaptă spre cea stângă a ei și își împletesc degetele. Silvia continuă să citească, acum cu un mic zâmbet pe față, suficient să-l ridice pe Tom la ceruri. 

Suferința este încă acolo. Niciunul dintre ei doi nu o să uite moartea lui Cassidy prea curând, dar aceste momente petrecute împreună o ajută pe Silvia la fel de mult ca pe Tom. Băiatul tușește scurt ca să-i atragă atenția fetei și aceasta se oprește din citit în mijlocul propoziției.