Cassidy (de T. Stark)

Capitolul doisprezece

"Every now and then the stars align, boy and girl meet by the great design."

- Lucky Ones, Lana Del Rey

___

Din când în când, lumea se învârte așa cum vrei tu. Stelele se uită cu iubire înspre tine, soarele îți luminează calea în întuneric sau cineva îți întinde o mână. Nu e greu de ghicit că acea persoană îți este prietenă, poate loială. 

Prietenii nu sunt întotdeauna așa. Îți întind astăzi o mână și aștept ceva în schimb. Îți cer, dar nu-ți dau. Te fac să crezi că un altul te-a făcut să cazi, ca mai apoi să te ridice. Îți câștigă încrederea și ți-o trădează la fel de repede. Nu este greu să înțelegi că omenirea este creată pe minciuni, promisiuni și prietenii false. O bază instabilă duce la prăbușirea unei case. Nu așa suntem și noi?

Ne agățăm de bunătate și răutate. Iubire și ură. Adevăr și minciuni. Creăm un om vulnerabil, care crede orice și iubește orice. Nu știm să tragem o linie între binele și răul inventat de noi, o balanță care să ne arate calea cea dreaptă. 

Însă Silvia nu are cum să știe acestea. Mama ei a crescut-o să fie o soție, așa cum mama lui Mary a învățat-o pe aceasta. Un ciclu care nu se mai termină. O tradiție neîntreruptă de generații care nu vor să îmbrățișeze viitorul, ci trecutul, pentru că este mai familiar, mai simplu. Care preferă să pornească un război decât să facă pace. 

Guvernanta îi dă în sfârșit drumul din camera aceea morbidă și tristă, lipsită de orice culoare și viață. Rafturi peste rafturi de cărți plictisitoare, care nu o fac decât să vrea să dispară de pe fața pământului. După trei ore de dansat neîntrerupt, tălpile îi pulsează și picioarele îi sunt amorțite. Simte cum spatele o să i se frângă în două dacă nu se așează pe un pat în secunda următoare. Strânge din dinți, face o plecăciune scurte femeii și îi mulțumește. Nu are pic de simpatie pentru monstrul acela. 

Pleacă din încăpere, aproape gata să clacheze de nervi, dar nu este potrivit pentru o femeie în devenire să aibă reacții exagerate, așa că strânge încă o dată din dinți și are impresia că o să se spargă câțiva. Pașii o duc spre camera ei și se aruncă în pat, fără să-i pese că o vede cineva. 

Într-un colț al camerei, Ruth, camerista, aranjează noile rochii ale fetei și strâmbă din nas pe ascuns când o vede. De ce este așa de extenuată? A muncit ea o zi întreagă?  Habar nu are ce este aia muncă. 

Dar Ruth ar trebui să știe mai bine. Așa cum ea pune rochii într-un dulap, șterge praful și coafează, așa și Silvia învață pentru a fi o debutantă perfectă. Multora nu li se pare drept să muncească zi de zi pentru niște oameni care au fost, chipurile, suficienți de buni să-i angajeze. Și acei oameni fac eforturi. Nu a existat zi în care Arthur Finley să nu muncească de când tatăl lui a murit. 

Lăsându-și nemulțumirile la o parte, se aproprie de Silvia și adoptă un ton politicos, supus. Știe că impertinența nu este plătită.

- Aveți nevoie de ceva, domnișoară?

Silvia tresări când o aude și se ridică. Își netezește poalele rochiei, rușinată de stadiul în care este. Nu a văzut-o pe Ruth în cameră și inima i-a sărit din piept când a vorbit. 

- Nu, îți mulțumesc, Ruth! spune fata grăbită, încercând să scape de prezeța cameristei. Iese din camera ei și odată ajunsă pe hol, lasă un oftat lung, nemulțumit.