Cassidy (de T. Stark)

Capitolul șase

„Îți pasă atât de mult încât simți că vei sângera până la moarte din cauza durerii."

- Harry Potter și Ordinul Phoenix, J.K. Rowling

___

Silviei Finley nu-i plac veștile rele. Este genul de persoană care vrea să le afle după cele bune. Tristețea, dezamăgirea nu o reprezintă, nu au reprezentat-o niciodată. Încearcă să privească partea plină a paharului, nu își apleacă ureche la cuvinte de ocară. Cu atât mai mult, nu bagă în seama șoaptele cameristelor sau servitoarelor, bârfele lor scandaloase și prejudiciile lor nefondate. 

Dar toate acele șoapte, transmise de la unul la altul, s-au adeverit. Pentru prima dată, a plecat urechea. Pentru prima dată, a ascultat bârfele personalului din conacul prea mare pentru cei cinci membrii ai familiei ei. 

Devastată cum era, ieși în grabă din biroul tatălui ei. Umbre ale vocilor lui Arthur și Mary Finley se pot auzi din capătul holului, chiar dacă nu sunt strigăte. Pereții sunt prea subțiri. 

Îl plânge pe micuțul Georgie. Ea nu plânge. 

În timp ce se îndrepta spre camera ei, mânecile rochiei galbene cu modele florale îi șterg obrajii uzi de lacrimi amare. Un suspin îi cade printre buze când apasă pe clanță. Se gândește doar la domnișoara Rose și Michael Atwood, cu care făcuse cunoștință cu două seri în urmă. La durerea prin care trece orfelinatul și nu se putu abține. Și-l imaginează pe Charles în locul acelui băiețel și lacrimile alunecă fără oprire. 

Închide cu putere ușa și se prăbușește în genunchi pe podea.

Un suflet de doar nouă ani a plecat. O viață pierdută printre cele câteva mii, dar o viață chiar și așa. O viață care ar fi putut face atât de multe în viitor, fără să i se fii dat această șansă. 

Silvia se aproprie de micuța bancă de catifea din camera ei, își împreunează mâinile, încă în genunchi și se roagă. 

Numai Dumnezeu o poate auzi. 

___

Moartea nu e ceva necunoscut pentru o clădire veche ca orfelinatul King. Câți n-or fi murit? 

Locuitorii plâng și, în timp, se vindecă de rănile provocate de cel plecat. Însă, clădirea nu uită. Prin viața ei îndelungată, pereții crăpați și geamuri sparte, îi jelește cum știe ea: se mai sparge un geam, se înclină într-o parte, lasă plantele să-i acopere cărămizile roșii. Nu are lacrimi ale ei, ploaia i le oferă. E nedrept că ziua în care Georgie s-a dus pe drumul lui, soarele era pe cerul albastru, fără nori. Era ca și cum s-a dus de bună voie. 

Oh, dar orfelinatul știe că Georgie nu s-a dus de bună voie! Nu vede, nu se mișcă și nu aude, ea simte. Simte vina celui vinovat. Îl mănâncă pe dinăuntru, îi roade sufletul. Pe față i se rostogolesc picături cristaline și nu înțelege de ce. 

Pe ușile înalte, vechi și decojite de vopseaua verde, intră Arthur Finley, Edward Clinton și fiul acestuia, Thomas. Mary încercase să-l convingă pe soțul ei să o lase să aducă un ultim omagiu băiețelului, dar bărbatul a refuzat aproape imediat. Nu-și dorește ca situația asta să-i afecteze pe cei din familie. Edward Clinton este de aceeași părere. Thomas, zbuciumat de veste și de starea în care se află prietenii lui, s-a certat cu mama lui până când a cedat.