Cassidy (de T. Stark)

Capitolul opt*

*Acest capitol conține teme care ar putea fi deranjate pentru unii cititori. O să notez fragmentul cu două steluțe *___*.

___

"It's always darkest before the dawn"

- Shake It Out, Florence & The Machine

___

Michael Atwood supraviețuiește.

De când tatăl lui, un bărbat binefăcut, care mirosea tot timpul a bere ieftină de la pub-ul din centrul unui sătuc, l-a lăsat pe scările orfelinatului King, cu sora lui mai mică în brațe, Michael Atwood a supraviețuit. 

A trebuit. Deși mama lor murise, iar tatăl lor - o ființă care nu merită acest titlu - i-a abandonat, Michael a găsit motivație să se ridice în fiecare dimineață din patul vechi. Poate, cu timpul, motivația a devenit mai degrabă prioritate. Gândul că surioara lui va fi nevoită să înfrunte lumea fără el era și este unul insuportabil. Așa că a strâns din dinți, a muncit în continuare, a înăbușit orice dor de casă și a continuat. 

Un astfel de mediu ori te omoară, ori te călește. 

Anii au trecut. Vieți au venit și au plecat. Michael și Cassidy sunt în continuare blocați în orfelinat și o să fie pentru totdeauna. Dumnezeu ne împarte soarta, nu ne-o schimbă. 

Ce este de făcut? Dacă Cel de sus nu i-a frâiele, le luăm noi. 

Michael a înțeles asta perfect și a făcut ceva. Într-o zi, a ajutat un bătrân să care lemne și a primit bani. În altă zi, a vopsit gardul unei familii. Dumnezeu nu urma să-l scoată din oarecare groapă l-a băgat, așa că o să se scoată singur. 

Este confuz, în cei șaptesprezece ani ai lui a fost, dar acum este din pricina prezenței lui în micuța biserică de piatră. 

Preotul rostește cuvinte din Evanghelie, ridicându-și din când în când privirea ca să se uite la enoriași. Vocea groasă se aude cu ecou în lăcașul de cult, iar robele negre atârnă pe corpul îmbătrânit al acestuia. În mulțime îi observă pe Arthur și Mary Finley, alături de Silvia și Josephine, iar pe banca din dreapta lor sunt Florence și Edward cu fiul lor cel mare, Grace și gemenii. Un mic zâmbet îi apare pe față, fericit să-i vadă. Știe că prezența lor este ceva de sezon, verile fiind singurele momente din an când îi vede. Fiind un om creștin, cu credință profundă în Dumnezeu, bucuria lui crește cu fiecare secundă când realizează că a mai convins câteva persoane să îl ia în serios pe El. 

Atenția i se îndreaptă spre domnișoara Rose, care îi zâmbește scurt, și copii de la orfelinat. Vede expresia dezinteresată a lui Michael, iar bucuria se risipește. Ai presupune că un copil trecut prin atâtea ar găsi pacea sufletească în credință, în Creator. Dar nu și acest băiat.

Două ore mai târziu, slujba se termină. 

- Înainte să plecați, aș dori să păstrăm un minut de reculegere pentru Georgie Leighton, anunță preotul peste vocile care începuseră să șoptească.

Însă doar câțiva rămân.

   * ___*

Leagănul se mișca în față și în spate cu viteză, fetița păstrând o față neutră, fără să-i fie frică. Doamna care avea grijă de ea ar fi fost revoltată de neobrăzarea copilei, dar dormea liniștită în patul ei moale. 

Cassidy nu avea somn. Adesea nu avea somn. Se dădea pe leagăn toată noaptea, până auzea agitație în cotețul celor câteva găini pe care orfelinatul le creștea, și știa că e momentul să se întoarcă în pat. Îi calma gândurile. Gânduri prea agitate pentru un copil.