Cassidy (de T. Stark)

Capitolul trei

"Am învățat că orfanii sunt mai ușor de ignorat înainte de a le cunoaște numele. Sunt mai ușor de ignorat înainte de a le vedea fețele. Este mai ușor să te prefaci că nu sunt reali înainte de a-i ține în brațe. Dar odată ce o faci, totul se schimbă."

- David Platt

___

Orfelinatul King stă să cadă în fiecare secundă, însă cei câțiva copii rămași acolo dorm și se joacă fără să știe pericolele care îi pasc. 

Clădirea este veche, probabil dinainte ca Victoria să fi ajuns pe tron sau chiar să se fi născut. Domnișoara Rose nu știa de când este clădirea în picioare, dar, din moment ce copii sunt încă în viață, nu își face niciun fel de griji. Desigur, pentru siguranța ei, doarme într-o clădire mică, ridicată în spatele orfelinatului și rar stătea în orfelinat mai mult de douăzeci de minute. 

Este nevoită să o concedieze pe Ethel, însă îi place de ea și s-ar simți cu adevărat singură dacă fata ar pleca. Într-un fel sadic, se bucură că orășelul Pike's Cave nu are mulți locuitori și în felul acesta au mai rămas cam douăzeci de copii în clădire, dar nici ea nu este sigură.

Domnișoara Rose a crescut în Pike's Cave și a locuit acolo de când se știe. Este o femeie înaltă, cu părul blond ce se transformă în păr alb. Poartă ochelari peste ochii albaștrii și îi urăște. Are talia subțire și poartă rochii cum se purtau pe vremea când era ea copilă. Nu s-a căsătorit niciodată. Și-a dedicat viața orfelinatului, iar acum este în paragină. Unul dintre orfani, un băiat dintr-o veche generație, i-a fost ca propriul fiu și s-a ocupat personal de educația, ca acesta să fie secretar la o bancă din Londra. Îl vede rar, însă nu se plânge. 

Nu este o femeie rea. Îi încălzește inima să-i vadă pe odraslele altor oameni jucându-se la ea în curte. Dintotdeauna i-au plăcut copiii și nu vrea să-i vadă decât fericiți, dar ea îmbătrânește și vrea să dea orfelinatul cuiva. Preaiubitul ei orfan i-a spus într-o scrisoare că nu îți dorește să piardă funcția la bancă ca să aibă grijă de copii, iar Ethel se căsătorește peste șase luni. Singura soluție care i-a mai rămas este să vândă orfelinatul și să se care în Irlanda sau poate America, deși nu crede că va supraviețui drumului până acolo. 

În ultima săptămână a stat îngropată în hârtii și invitații pentru balul ținut de familia Finley. Este recunoscătoare, dar nu mai are rochii și nici banii necesari pentru una nouă. Nu vrea să pară la fel de săracă ca restul orașului în fața familiilor nobile. 

Își sprijină capul în mâini și oftează adânc. Pe ușa de la birou intră o fată subțire, cu părul blond împletit la spate.

- Bună ziua, domnișoară Rose!

- Bună, Ethel, o salută înapoi.

- Cassidy vrea să se joace afară, din nou.

- Dar este aproape noapte.

Fata aprobă scurt din cap, iar domnișoara Rose se afundă iar între hârtii.

- Ethel?

-Da, domnișoară?

- Ar fi indicat să mai ținem anul acesta balul?

- Da, domnișoară. Avem nevoie de bani.

- Bine. Poți să pleci, am să vin și eu imediat.