Cassidy (de T. Stark)

Capitolul cincisprezece

"This is a place where I don't feel alone

This is a place where I feel at home"

- To Build A Home, The Cinematic  Orchestra

___

Norii au dispărut acum multe zile de pe cer. Și-au retras armata de picuri violenți și au plecat mai departe, în căutarea altor locuri pe care să le cucerească. Soarele s-a arătat timid la început, dar după și-a readunat forțele și i-a învelit pe locuitorii din Pike's Cave în căldura lui. Vântul se calmă. 

Conacul Finley stă înalt, neclintit, neafectat. Nu și sufletele din el. 

Arthur ia o gură din cafeaua rece. Ziarul se află nemișcat pe masă, împăturit cu grijă. Nu-l interesează ce are de zis, nu l-a interesat de o vreme. Bucăți de brânză, struguri și alte legume îl așteaptă în farfurie, dar nici de acestea nu se atinge. În dreapta lui, Mary își înverte cele câteva inele de pe degete și privește lemnul lucios al mesei. Rochia neagră pe care o poartă este simplă, e vechime atașată de ea, neîmbrăcată de ani de zile. Ocazional, se uită la soțul ei. La stânga bărbatului, scaunul este gol. 

Singurii martori ai acestei interacțiuni tăcute, ciudate, sunt Josie și Charlie. În comparație cu ignoranța fratelui său, fata știe prea bine ce s-a întâmplat. În semn de respect, cel rămas, poartă și ea o rochie neagră, asemănătoare cu a mamei sale. Mușcă dintr-o bucată de pâine cu delicatețe, analizându-și părinții. Pentru prima dată, vocea nu i se lovește de pereți. Înțelege valoare liniștii. Simte absența surorii ei mai mari și vrea să știe cum este. 

Silvia Finley este curajoasă. Directă, nu se ascunde după fusta mamei și îi place să-și spună părerea. În același timp, este emotivă și sfioasă. Este o antiteză în persoană. 

Poate tristețea și durerea bruscă care o ține legată de pat este ceea ce o deranjează pe Josephine. Silvia nu a ieșit din camera ei de trei zile. Mănâncă acolo, citește acolo, plânge. Suspinele ei se auzeau de fiecare dată când trecea prin fața ușii ei. Vrea să o înțeleagă, chiar vrea. Dar nu poate. 

Moartea lui Cassidy Atwood a fost un accident. Fata a alunecat și a căzut în râul sălbatic. Nu avea cum să iasă la suprafață. Corpul i-a fost găsit după furtună, pe marginea albiei, nu departe de orfelinat. Orășelul avea o secție de poliție, mai mult goală. Doi ofițeri se ocupă de loc și nu le-a prea păsat să investigheze. Nu că ar fi suficient de inteligenții să o facă, adaugă Josie. 

Toată lumea a aflat că ea, un copil de zece ani, a omorât trei alți copii. Mulți au spus că e nebună, alții au spus că sigur nu ea a fost de vină.

Numai Silvia, Tom și Michael știu adevărul. Sau cel puțin, așa cred. Scena din poieniță a fost dovada suficientă a crimelor ei. Lui Michael îi este cel mai greu și nu doar din cauză că era sora lui. Se gândește intens la ultimele momente, când el nici măcar nu o îmbrățișa pe Cassidy, ci pe Layla. Strângerea era lipsită de aproape orice emoție din parte fetei, chiar dacă plângea. Plângea cu ochii, da, dar nu cu sufletul. Asta îl doare cel mai tare, faptul că nu a putut să-și îmbrățișeze surioara pentru ultima dată. 

Dacă alerga mai repede? Dacă nu-i dădea drumul? Dacă făcea ceva diferit Cassidy ar mai fi fost în viață? Regretul îi încapsulează inima și mintea și nu simte decât agonie, agonie cruntă și intensă, care nu are de când să plece. 

Toată lumea arată cu degetul spre el.

De ce nu a avut grijă de ea? Era fratele mai mare.

Cum a putut să lase să se întâmple așa ceva?