Cassidy (de T. Stark)

Capitolul paisprezece*

Epilogue de Olafur Arnalds

___

Voci. Peste voci. Peste voci.

Milioane de sunete adunate laolaltă unde nu trebuie. Cuvintele nu se pot distinge. O minte care nu se oprește, nici când doarme. Durere constantă. Suferință eternă. Oare așa i-a fost dat să fie?

Layla.

O voce șoptește și țipă în același timp. Apoi o alta, repetând același nume. Și tot așa până mintea îi este inundată.

Layla ține un cuțit în mână. În fața ei se află o fată, nu știe cum o cheamă. Când s-a trezit, era într-o sală mare, ocupată de mese și mai mulți copii. Nu a zis nimic, mai fusese acolo. Nici nu se panică. Mâncă în continuare supa fără gust. Într-un final, o fetiță se ridică de la masă, mai mică decât ea, și o urmă. Își dădu seama repede că se duceau spre dormitor. O privi în detaliu. Semăna cu cineva pe care știa. Cu cineva pe care ea și Cassidy urau.

Nu ține minte cum s-a trezit prima dată. Știe de ce. Un bărbat era deasupra ei și o durere imensă îi acapara burta. Începuse să țipe, speriată, iar bărbatul doar a râs.

De atunci, trebuia să o apere pe Cassidy orice ar fi. Amintirile ei deveniseră ceva comun. Era sora ei geamănă, ascunsă de privirile lumii și de ea. Nu plănuia să omoare pe cineva, dar ura îi pătează sufletul și nu vrea ca scumpa ei surioară să treacă prin asta. Vrea ca ea să aibă sufletul curat.

Erau la leagăn. Era rândul lui Cassidy să se dea pe el, nu al acelei fete nesuferite și arogante, Winifred. Un alt băiețel, Georgie, o împinse pe Cassidy când aceasta vru să o oprească pe Winnie. Lacrimi nu au fost scurse atunci. Atunci. În acel moment, Layla se trezi. O apăsare stătea greu pe piept, anticipând ce urma să se întâmple. O strigă pe Winifred, iar fata veni spre ea, aproape dându-și ochii peste cap. Nonșalant, Layla a întrebat-o dacă pot vorbi, dar a fost ignorată imediat și împinsă, din nou, de data asta într-o baltă de noroi. O fată, mult mai mare decât ea, cu păr deschis la culoare și ochii aurii o ajută și o schimbă.

Șansa ei a fost spre amiază. După ce s-a asigurat că toată lumea este la masă, fugi spre magazia din spatele clădirii și luă o bucată de funie. Avantajul ei este că era mult mai mare și puternică ca Winifred, așa că fu floare la ureche să o lipească pe fată de pământ. Soarele era pe cer, dar nimeni nu era afară. Winifred terminase prima de mâncat. Cu genunchiul i-a împins fața în iarbă și cu celălalt picior stătea pe spatele ei. Avea funia între degete, atât de aproape de a fi Dumnezeu.

Se râzgândi, iar în acel moment de ezitare, fata strigă scurt și încet, încercând o a doua oară. De data asta, sunetul se pierdu în gât. Layla strânse funia cu putere în jurul gâtului, trăgând cât de tare putea. Picioarele lui Winifred loveau pământul cu brutalitate și mâinile se zbăteau să ajungă la Layla, dar erau prea scurte. Sărăcuța, gândi în acel moment fata și trase încă o dată cu forță, auzind cum ultima gură de aer nu mai ajungea la plămâni. Zâmbi strâmb, lăsă sfoara să-i cadă dintre degete și adormi. Îi păru rău că ea a fost nevoită să o vadă pe Winifred la pământ.

Nu se trezi pentru mult timp și se bucură. Cassidy a avut pace. Când deschise ochii, un băiat era lângă ea, în vârful unui copac. Trebuia să fie cel puțin patru metri între ei și podeaua pădurii. Băiețelul făcu un comentariu, referitor la ceva ce urechile Laylei n-ar fi trebuit să audă. O auzise. În acea noapte în magazie, îl văzuse pe el. Știa. Și pentru că știa, trebuia să moară. Fata nu se gândi de două ori și îl împinse, suficient cât să-și piardă echilibrul și să alunece pe o creangă. În câteva secunde, un poc! se auzi și Layla îl văzu pe băiat printre frunze, cu capul într-o direcție ciudată, anormală. Râse de data asta. Fraier, își spuse și adormi.