Prin corpul meu străbătut de zgârieturi
Și mâncat de bube, ce mi le scarpin
cu ale mele unghii roase,
Nu mult după ce soarele a muțit,
Gândul mi-a spus crud:
"Te-au uitat toți,
Iar pe ei, așa cum pe tine, amintirile nu-i dor,
De ce îi vrei înapoi, dar ei nu pe tine?
Și de ce mă lipsești de atenție și neuroni?
Ai uitat că poate deși ei, pentru tine, icoane ce le iubești,
Tot eu, poetule, sunt acel suflet nemuritor ce mă gândesc la tine,
Până și după ce tu mori?"
Iar eu la el să tacă
Să-mi dea pace:
"Nu-ți voi spune decât atât, iubite drace
Și-o voi face poetic să-nțelegi
Dumnezeu poate m-a născut din zăpadă
Și ger năprasnic ce moare în singurătate,
Dar eu cât mai am aceste zile întregi,
Mă ține-n viață iubirea adevărată,
Ce sfârșit nu va avea nici în veci.
Iar tu de vrei să mă înnebunești,
Tu care în loc de soare, îmi dai numai ploi,
Află că ei sunt tot ce mi-a mai rămas și poezia le este lor scrisă,
Și n-ai decât să taci, marșăluind drumul,
Cale bătută, înapoi."
Of, lumea asta,
Cum atât de inocent îi poți iubi,
Așa de nenorocit te pot distruge ei.
Cum simplu te poți gândi la ei să vezi că sunt bine,
Așa de simplu ei te uită.
Sau poate e mintea mea prea exagerată,
Și mă face mereu să păcătuiesc.
Ei, da' ce drăguță-i mintea-mi alterată,
Dar făr' de ea,
Simt că deși trăiesc,
Nu iubesc și nu gândesc.
Căci de inimă, săraca,
Numai are corpul meu loc,
Unde s-o găzduiesc.
