Iubito,
În imaginația mea
Dintr-un scenariu gândit la ora de culcare,
Dă-mi voie să îți amintesc o întâmplare,
De data asta, despre privirea ta.
Accidental, mergeam
Un introvertit cu cap,
Și-n cap ceață,
Neștiind mai mult decât știu acum,
Poate nevrând să știu, poate.
Iar eu din nordul cel mai rece de iad,
Tu din sudul cel mai cald,
Noi doi la mijloc, în centru
Ne-am întâlnit.
Și ce știu eu, propria teorie ce n-o zic
Este că tot ce-i femeie pe lumea asta e magie
E ridicare de moral, de viață,
Este sirop pentru iubire, când suferi de ea.
Iar întâlnirea ochilor noștri a fost una din magia ta.
Căci scumpo, îmi permit să te numesc așa,
Îmi permit să spun și despre mortul de mine,
Că la acel contac vizual
Atât de profund,
Ai făcut în așa fel, ca dintr-un om mort dar viu totuși, mergând,
Să-l aduci doar la un om viu mergând, bucurându-se.
Privirea profundă era atât de puternică, încât parcă,
Nu era doar o privire dintre doi oameni,
Tu iubito având magia, ca dintr-un astfel de act,
Să poți, într-un fel sa depășești irisul ochilor mei,
Și mai mult, ai străpuns retina, cataracta,
Privirea ta atât de viu colorată și atât de epică,
Încât, cred că, deși asta e o poezie,
Tu în realitate ai fi putut să le dai și venelor ochilor mei nume,
Magic vorbind, ai trecut de totul ochiul,
Ajungând pană în pata oarbă, care-i un punct mort al ochiului,
Din ce știu eu de anatomie.
Tu iubito însă, făcându-l și pe acesta, viu.
Am văzut multe femei,
Care s-au uitat în ochii mei
Și ele au întors capul, căci s-au rușinat, când au văzut albastrul lor,
Sau poate de orgolios ce sunt, am fost eu ăla
De am întors capul, ca ele să nu se uite,
Căci mă rușinam teribil,
Dar tu, tu femeie ai adus aminte poetului la început de drum,
Cei aia iubire și viață,
Iar nemurirea s-o dobândesc în ochii persoanelor ce le iubesc și mă iubesc.
Și acum, plecarea. Drama.
Tu unde ești și de ce departe?
Eu sunt încă aici, scriu poezii,
Sau îmi pun tot gândul pe foi să-l vadă și restul lumii,
Și cu siguranță alte întrebări la care eu nu am răspuns,
Dar care răspunsul, poate tu îl știi.
Ce ne desparte e casa mea cu ușa de metal,
Câteva străzi și un cartier sovietic,
Cu blocuri sovietice depresive,
Dar totuși le dai și lor culoare, când le traversezi,
Apoi este casa ta cu ușa de metal.
Și eu în fața ușii mele, stau și aștept
Că poate vii.
Că poate, ai să deschizi acea ușă și ai să mă privești iar...
Iar tot ce ți-am povestit acum,
Este amintirea mea,
Ce mi-a venit la două dimineața,
S-o povestesc,
Pe vers alb.
Clasic...
