Uite-mă...
Știu că nu e tot ce pot spune,
Dar știu că nu am mult de trăit în plus.
În fața unei alte foi albe și cu un stilou,
Constatând, prin boală,
Tușind din tot astmul,
Astmul, bunul meu iubit frate,
Plămânii mei tușind productiv, îmi cântă parcă
"Ai ajuns la finalul de dungă"!
Sunând din sufragerie un ceas cu deșteptător,
Neputând să-l sun înapoi să mai negociem câteva momente de viață, măcar să-mi termin poezia.
Apoi, doar tușind.
Și scuipând.
Astmul, fratele meu ireal.
Simte-mă, totuși
Cred că mă cunoști.
Vorbind de moarte și durere,
Nevinovat, necunoscător de ce-i aia viață la propriu,
Vorbesc eu acum sau vorbește un personaj?
Sau de fapt, așa sunt eu mereu în personaj...
Și totuși recunosc,
În mintea mea e doar un scenariu
Real în viitor probabil,
Eu totuși viu, momentan,
N-am cum să trec în neființă dintr-o tuse.
Scurt, povestea...
...a fost un moment în care am simțit,
Că s-ar putea asta să fie de fapt,
Ultima poezie scrisă de un om,
Nu de un personaj,
Iar acum ce am dobândit,
Nu e moarte, e doar boala,
Ce se iubește interzis cu-n poet răcit.
