Ce remarcă grozavă,
Deși tristă și de luat în seamă,
Uite, ca să vezi, de citești,
Îți scriu acum când plouă afară
Și nu-i nici umbră de român, nici corp de moldovean.
Toți însă, se ascund în case,
Unul nu vrea să stea să-l plouă,
Că dom'le, dacă răcește și face febră?
Oh monsieur, dar dacă stai, ce ai păți?
Nu-i mai place românului ploaia,
Sau omului în general, mai bine.
Fug toți,
Se ascund.
Ieri îi vedeai că mai stau, mai glumesc,
Copii de se joacă în bălți și se murdăresc,
Iar azi totul gol.
Străzi,
Scaune de grădină,
Grădina însăși.
Că să nu-i ude pe doamnele și domnii falși ai Moldovei,
Că dacă se udă, se udă și țesătura cea de bumbac,
Pe care omul de a pus ceva în plus pe bumbac,
Acela se numește aur.
Și aurul într-o legendă moldovenească,
Doamne ferește, să nu ruginească.
Doar eu am luat parte la lacrimile domnului,
Această condensare a vaporilor din atmosferă,
De care au fugit toți.
Iar lumea de se uita la mine, de la ferestrele lor,
Eu le făceam cu ochiul,
Demonstrând astfel, că deși ud cum eram,
Eram viu.
Și mă simțeam mai om ca niciodată.
Ploaia e un sentiment,
Îl dezvolți un pic și se transformă în gând
și subiect de teze și televiziuni,
Iar gândul pentru unii e doar ceva minor,
Cum le vine un gând, așa-l și uită.
Dar eu cu gabdul meu, ei bine, în poezie îl transform
Asta ar putea face oricine, mai bine ca mine poate,
Dar românului nu-i mai place ploaia,
El fuge și se ascunde.
Și din păcate, ploaia e doar un exemplu minor.
