Pe cer,
Ascuns după norii dinaintea furtunii,
Soarele, chiar el
Și-a lăsat testament razele, lumii.
Și timp de câteva minute,
Am privit razele alea, ca și cum,
Domnul ar fi vrut să ne aducă aminte
Că există și frumuseți înaintea tuturor întunecatelor,
Prin aura razelor,
Există si rai, ia aminte.
M-am gândit și din moment ce doar eu trăiam momentul
M-am numit nemuritor,
Speranță, fiu al Domnului și poet al Raiului.
Apoi însă, după un soare mort
Am simțit în bătaia violentă a vântului,
Cum se face frig morgă, și cerul tot,
S-a întunecat, furtuna având puterea cuvântului.
Să-și facă de cap cu toate.
Dar eu însă, m-a întors în timp,
Că nu mi-e gândul la furtună,
Căci pe acel beznă întuneric,
Blocurile sovietice, prind lumină.
Ceea ce m-a făcut să-mi aduc aminte,
De iernile tinereții mele,
Cu furtuni de zăpadă pe arhitectura rusească veche,
Și serile când priveam cuminte,
Cum apartamentele, ce le credeam prostesc, a fi uneori nelocuite,
Prindeau viață, aducând totuși veselia,
Și sentimentul de tovărășie rusesc.
Acum prin strofele mele,
Mă numesc depresie,
Eu cel ce ți-am povestit
O poezie plecând de la un cer.
