În grădina timpului, florile se topesc,
Îmbrățișări de raze soarelui, în zare se pierd,
Acolo, două stele se privesc cu dor,
Dar între ele, abisul e întins, un ocean de nor.
Ca fluturii timizi, inimile se zbat,
Printre petalele fragile ale unui vis spulberat,
O pădure adâncă, umbrită și muțită,
Păstrează ecoul pasului tău, o iubire ne-ncheiată.
Ca ploaia de vară, tandru mângâiată de pământ,
Dragostea noastră rămâne în amintiri străvezi,
Fără cuvinte, în tăceri de stele ce se frâng,
În această lume în care iubirea nu cunoaște deznodământ
