Atât de mult te-am iubit, încât cerul a plâns în strofe,
Rugându-se stelele să unească destinele noastre,
Dar umbrele nopții s-au prelins peste rânduri,
Depresia mea se adâncea, în lumea nouă pierdută.
În versuri am așezat dorul meu amar,
Ca un ecou al inimii însetate de tine,
Dar moartea era o notă dominantă în refren,
O melodie sumbră ce mă însoțea pe cărările tinereții.
În fiecare rima se înfiripau visuri sfărâmate,
Ca sticlele ce se sparg în liniștea nopții întunecate,
Nereușita de a te avea în brațe mă încolăcea,
În labirintul încurcat al vieții ce nu mă lăsa să evadez.
Îmi adunam gândurile ca petalele căzute,
De pe floarea iubirii noastre neîmplinite,
Dar razele soarelui erau prea palide să încălzească,
Sufletul meu înfrânt, în această bătălie amară.
Moartea dansa în umbre, ca un spectru al trecerii,
În jurul sufletului meu plin de zbucium,
Dar în fiecare vers, în fiecare cuvânt, rămânea încă o rază de speranță,
Că poate un nou răsărit va înveseli inima mea amară.
Încă o poezie închinată ție, iubire pierdută,
Căci în cuvinte încercam să găsesc un sens,
Depresia încă mă învăluia, dar rămânea o scânteie de luptă,
În versurile mele încercam să-mi găsesc alinarea și împăcarea.
Astfel, în poemele mele, încercam să exprim iubirea neîmplinită,
Depresia ce se cuibărea în adâncul sufletului meu chinuit,
Într-o luptă cu moartea și nereușita de a mă adapta în lumea nouă,
Rămânea o rază de lumină în versurile mele, o speranță pe care o scriam în fiecare strofă.
