O scriu pe această doamnă lirică,
De pe Dunăre.
Cu părul tuns scurt și pe lentila stânga
o mica zgârietură de la viața mea de zi cu zi,
Iubito, poezia mea să știi,
Evoluează, doar pentru că eu cred,
În stele și profeții astrale
Și în prezența ta ce ți-o văd în poze de album.
Și voi considera mereu,
dialogul din creierului meu,
dialogul dintre Robert și Brașov, persoane diferite,
Arta ce mă ridică la cer.
Dar cum ziceam.
Înapoi la Danube,
Treceam cu Oltișorul, spre Tulcea,
Și oh dragă, deși sunt capricorn,
Mi-era teamă de tonajul greu ca de plumb,
Plumb cu fier și otel combinate la un loc.
Nu mi-era teamă de valurile ce se băteau între ele
Ce se loveau, ca și cum ar fi fost Dunărea iadului,
Un Stix ce clocotea, în soarele lui cuptor,
Mie mi-era mai mult de faptul că... iubito
dacă acea barcă s-ar fi scufudat
... eu nu aș fi apucat să îți mai compun vreodată,
Ție
Sau poștașului pe care îl bat la cap să ajungă la tine prima dată,
Ca să îți aducă poeziile, să vezi cât te iubesc.
Nu m-ar fi speriat că un artist grăbit ca mine,
Ce tușește din tot astmul,
S-ar fi prăbușit în loc de un pat de spital,
Pe fundul Dunării,
Pe mine m-ar fi speriat,
Că nu aș mai fi apucat să te compun,
Să ne știe lumea pentru totdeauna.
Mă gândeam că poeziile nu vor mai ajunge la tine,
La tine și la patria mea.
Dar noroc că toată cursa a durat doar cinci minute,
Și după ce am pus piciorul pe pământ vecin Galațiului,
M-am simțit ușurat.
Și da, poezie de dragoste, încă te iubesc,
Ca întotdeauna.
