Daria...
În zori de aur, sub cerul tainic și senin,
Eul liric zâmbea, dar cu ochi plini de dor amar,
Daria, ca o floare în grădina tainică a inimii sale,
Strălucea, dar în tăcere distanța îi părea vastă și amară.
Ochii Dariei erau lacuri adânci de mister,
În care se oglindeau vise neîmpărtășite și ecouri de dor,
Fiecare pas, fiecare cuvânt al ei erau ca perle rare,
Într-o colieră a timpului, care leagă amintiri trecute și doruri care zboară.
Ea era briza lină ce mângâia sufletul eului liric,
În fiecare atingere a vântului, în fiecare răsărit de lună,
Dar între ei, abisul se lățea, ca o prăpastie nesfârșită,
O iubire neîmplinită, o poveste cu ramuri ce nu-și găseau calea.
În noaptea în care stelele se făceau cântece de lumină,
Eul liric se trezea întrebând cerul mut: "De ce?",
Daria era un șoapte dulce în vântul ce trecea,
Dar iubirea lor, ca flori ce nu se deschid, rămânea sub cheie.
Prin fiecare siluetă înserată în amurg,
În fiecare pas pe care luna îl făcea pe cer,
Eul liric simțea iubirea sa crescută ca o floare adânc înrădăcinată,
Dar distanța dintre ei era ca un abis neînțeles și greu de străbătut.
În adierea vântului, în candoarea unei ploi de primăvară,
Daria era o melodie ce nu se stingea din inima sa,
Însă destinul părea să-i țeasă o poveste în care răstimpul le era dusman,
O dragoste neîmplinită, un tablou ce părea a rămâne fără culori și fără sfârșit.
Astfel, între eul liric și Daria, rămânea o poveste de iubire neîmplinită,
O legătură dincolo de timp și spațiu, în amintiri și în visele lor,
Ca două raze de lună, mereu aproape, dar mereu separate,
O iubire ce nu cunoștea străbătut și care în tăcere, în sufletele lor, sălta ca un ecou.
