Miop de fel, poetul
Cu ochii lui împaienjeniți și țipând a durere.
Ce să vezi? întreba mintea mea acu' vreo două seri,
De ce i-am pus în spatele vitrinelor?
Deci iubito, îți zic
Țineam o vorbă cu creierul despre ăst subiect.
Și cum mă gândeam eu,
Adevărul este că,
ochiul meu stâng, bată-l vina de nenorocit,
că nu vede nici încolo, doar încoace
și s-ar putea, prostul, să orbească curând.
Dar iubito, de fapt, teoria:
Nu mi-e mie miopia,
ce-o duc și legat la ochi, lejer
Sau astmul meu de-o viață, ce știu că o să mă omoare încet.
Eu iubito, mi-am ascuns privirea de oameni,
De toți oamenii,
Mai puțin tu.
Căci numai tu simt că ai dreptul să îi vezi,
Sunt bijuterii trecute pe numele tău,
Și le-am ordonat misiune,
Când se uită în jur, să ajute și creierul când compune,
Și strict când îți compune,
În capitolele mele, chiar de vers alb,
Unde nu îmi permit să greșesc.
Mi-am pus ochelari la ochi, să te observ atât de bine,
Încât să pot să mă desprind de tot pământul,
Și mă mai îndrăgostesc încă o dată de tine,
Zilnic această acțiune, până de-oi muri.
Și mereu, în amurg,
Se ia o pereche de ochelari,
Se pune la ochii poetului
Și acesta va începe să scrie.
Artă.
Sau îl va duce,
Unde-l va duce, departe
Spre succes,
Sau spre ultimul drum.
