Capitolul 7
Ești doar o criminală.
Ești doar o criminală.
Ești....
Cuvintele astea tot se repetau în mintea ei, formându-se ca un ecou. Vocea lui pronunța rar și tare cuvintele astfel făcând-o să tremure din toate încheieturile. Înghițea în sec mereu când un alt șiroi de lacrimi se pregăteau să curgă, dar ne oprindu-se din veșnica ei acțiune. Știa foarte bine că dacă plângea nu se va schimba nimic, dar se simțea vinovată pentru tot. Era dezamăgită de ea însăși, iar încercările Mirunei de a o face să își revină doar înrăutățeau mai tare starea ei. Totul vă fii bine, îi spunea în timp ce își ducea mână ușor de-a lungul spatelui ei încercând să o liniștească. Dar degeaba știa foarte bine că nimic nu v-a fi bine și că nu poate să de-a timpul înapoi, să numai repete aceleași greșeli... și poate ne fiind așa crudă cu ea însăși și cu acel bebeluș.
- I-am chemat pe ai tăi din Anglia, spulberă deodată Miruna toată liniștea din cameră.
-De..ce?
Încercă din răsputeri să pronunțe.
- Hanna, trebuia să-i chem. În situaţia în care ești trebuie să fii lângă oamenii care te iubesc.
Înghiți în sec și numai gândul că tatăl ei deja a aflat de cele întâmplate o făceau să tremure. S-a ridicat ușor de pe jos, sub uimirile Mirunei și s-a așezat pe pat oftând prelung. Nu era de acord cu nimic din deciziile Mirunei. înțelegea că îi vrea doar binele dar o sufoca în așa fel încât nici numai putea să-și adune puterile că să-și revină.
- Nu-i vreau, șoptește dar de data asta nemai chinuindu-se, aici. Nu acum.
- Deja i-au primul avion către noi mâine dimineata și stai liniștită nu i-am spus nimic din ce s-a întâmplat. Așa că, se ridică de pe pat și se pusese în genunchii în faţa ei apucându-i mâinile, încearcă să îţi revii. Toţi suntem aici pentru tine și nu te condamnăm pentru ce ai făcut.
Ascultă fiecare cuvânt spus de Miruna, dar cuvântul toți îi răsună în minte. Nu erau toți, ajungea ea la concluzia asta. Acel om lipsea și avea cea mai mare nevoie de el. Încercase să scape de el, dar săptămânile astea petrecute aici îi schimbase total gândirea. Îl vroia lângă ea mai mult ca oricând și numai gândul că era supărată pe ea, îi aducea aminte iar și iar de avort. Regreta nespus de mult, mai ales că se comportase copilărește ne gândind că înăuntru ei se afla încă o viață, iar ea l-a distrus. A distrus aceea viață.
- Vreau să fiu singură.
Își trage încet mâinile din strânsoarea Mirunei și se așează mai bine în pat privind în gol spre fereastră.
- Nu!
Ţipă către ea. Hanna tresărise imediat și scutură din cap neînțelegând ce făcuse.
- Nu o să te mai las închisă aici.
O apucă de mână și o trage la marginea patului. Se trase puternic inapoi, dar la insistențele Mirunei se ridică în picioare amețită. Doar mișcările de târâș din pat pe podea și invers se pare că nu o ajutau acum trebuind să își folosească toată puterea fiind prea slăbită. Duce o mână la cap și la primul pas înainte dă să cadă dar mâna Mirunei se încolăcește în jurul taliei ei, menținând-o în continuare pe picioarele ei.
Cu fiecare pas înaintat parcă mersul ei devenea din ce în ce mai greoi. Poate nici ea nu își dădea silința îndeajuns, dar se străduia. Coborând scările ajunsese în livingul mare care era neschimbat ca acum două sau trei saptamanii, deja pierzând numărul zilelor cât a stat încuiată în cameră aceea.
