Capitolul 19
A doua zi am plecat la prima oră către L.A. și așa cum făcuse de aseară numai scosese nicio vorbă despre ce avea să urmeze. Dacă aduceam doar în vorbă despre asta scimba imediat subiectul. Oare era prea rănit sau chiar nu-i păsa.
Intru în casă și arunc o privire în jur. Totul era schimbat de când nu am mai fost aici, dar menajera e tot aceași. Îmi ântorc capul ușor către acel hol și văd aceleași ușii negre si mari în capătul lui. Parcă aș fi vrut să fii dispărut. Nu! Nu am venit aici ca să mă gândesc la Amalia. Scutur din cap și îmi întorc atenția către restul casei.
- Domnule Williams, zice menajera cu un zâmbet fals și trece de mine de parcă nu aș fii fost acolo.
- Vivien dune bagajele sus!
- Imediat!
Apucă cele două bagaje și dispare imediat sus. Pufăi dezgustată și mă întorc către Alex care se îndrepta către bucătărie. Îl urmez încet și mă opresc în pagul ușii când se întoarce cu un pahar de apă.
- Când mergem? întreb sperând să nu schimbe iar subiectul.
- Plecăm în zece minute, dau ușor din cap și mă dau la oparte din calea lui ieșind din bucătărie.
***
De când am intrat în capelă parcă am dat cu o altfel de lume. Toată lume era îmbrăcată la patru ace parcă ar fi fost nu știu ce gală de premiere, serioși fără plânsete sau suspine și șușotele între ei. Era un om mort lângă ei și lor le ardea de bârfe. Pufăi și trec pe lângă ei privindu-i urât. Alex se oprește și aud vocea înceată a mamei lui din spatele nostru. Mă întorc și o privesc uimită. Zâmbea?! Ce se întâmplă cu oamenii ăștia?!
- Ați ajuns, spune și îl i-a în brațe pe Alex.
- Sunt aici, murmură Alex.
- Hanna, dragă, zice cu un zâmbet larg și mă i-a în brațe.
- Condoleanțe, zic și mă trag din brațele ei văzând cum tocmai se schimbase la față.
Dă doar ușor din cap și se întoarce la ceilalți oameni după ce îi șoptește ceva lui Alex la ureche. Mă depărtez de ei și i-au un fursec de pe masă, mâncându-l încet priivindu-i pe cei din jur până privirea îmi cade pe Louis. Nu știam că o să vină și el.
- Bună, nu știam că o să vii și tu, îi zic când ajung în dreptul lui.
- Mda m-a forțat tata și oricum trebuia să fiu aici pentru Alex.
- Pff nu prea cred că ar avea nevoie. Adică uite-te la toți oamenii ăștia, mai au puțin și dau petrecere.
- Și tu ce-ai fii făcut Hanna, dacă o rudă care a distrus viața multor oamenii, chiar și propriei familii, ar fii murit, te-ai apuca să plângi să bocești? Îți spun eu că nu. Oricum ei sunt bucuroși pentru că acum că a murit moștenirea e mare.
- Da, dar totuși. Soțul tău cu care ai doi copii, moare, și tu stai și bei șampanie. Nu mi se pare normal.
- Nimic nu e normal în familia asta. Și îți dau un pont singurul care chiar e afectat de moartea lui Nicholas este Alex.
- Ba nu nici măcar nu a....,mă opresc din a spune o prostie. De aceea se comportă așa rece, vroia să pară că nu-i pasă.
- Da, dar închizându-se în el cândva tot va răbufni.
*
După discuția lui Louis totul începea să fie mai clar. Ajunși acasă după câteva ore petrecute acolo, Alex a dispărut. Nu a vrut nici să mănânce, iar când am vrut să vorbim mi-a întors spatele cu celebra replică "Am treabă!". Așa cum spusese și Louis după toate astea v-a răbufni și atunci v-a fii mai rău, iar asta nu o să permit. Mă ridic de pe canapea și cu pași hotărâți intru în birul lui, dar nu era. Trântesc ușa în urma mea și continu-i să verific fiecare ușă. Nimic. Oftez și din neatenție privesc aceea cameră. Înghit în sec și cum știam că nu urcase sus la etaj, ultima speranță era să-l găsesc acolo.
Ating ușor clanța și o apăs sperând să nu fie acolo. Expir lung când îl zăresc stând la marginea patului cu un pahar în mână. Intru în cameră și închid ușa, dar ne luându-mi privirea de la el. Trag aer în piept și mă apropii cu pașii mărunți de el, ajugând în fața lui și lăsându-mă în jos ca să fiu la aceași înalțime cu el. Nu schița niciun gest, mă privea, dar clar mintea lui era cu totul și cu totul în altă parte. Ridic mâna încet și îi i-au paharul din mână punându-l lângă mine pe podea.
- Hanna..,șoptește. Nu e cea ce..
- Șșș, îi i-au fața în mâini și tocmai acum observ că avea ochii înlăcrimați. Să știi că nu am cum să te ajut dacă te închizi în tine, zic și simt cum dă negativ ușor din cap. Alex, știu foarte bine prin ce treci și mie mi-a murit mama și știu cum e să simți că numai aparții nimănui. Singura soluție este să nu te închizi în tine așa o să suferi mult mai mult.
- Hanna nu e la fel. Nu știi ce simt eu! Până acum o zi îl uram pe omul ăsta!! țipă. Și acum când am aflat că e mort...ahh.
Mârâie nervos și se trage din mâinile mele, ridicându-se de pe pat.
- E tatăl meu..și a murit fără ca măcar să-i mulțumesc. La naiba mi-a distrus viața și eu vreau să-i fii mulțumit că a fost tatăl meu. Înțelegi măcar?! Eu nu pricep nimic! urlă și dă cu pumnul într-un tablou.
Tresar, dar mă ridic de pe jos punându-mă în fața lui.
- Uită-te la mine, spun și îi ridic fața din pământ. E normal cea ce simți. Alex a fost tatăl tău cu bune și cu rele.
- Nici nu știu dacă m-a iubit vreodată, șoptește.
- Nu știu, dar sigur el acum de unde este știe că tu l-ai iubit chiar după atâtea probleme.
Înghit în sec și îl trag în brațe strângându-l tare. Și eu și el aveam nevoie de asta.
- Tot timpul voi fii aici, îi zic și îmi scufund capul în scobitura gâtului lui.
- Și pentru asta îți mulțumesc.
